Povestea mea

Cristina Moldovan, omul care și-a întâlnit moartea : “100 de zile într-un picior”

 

În dimineața de Sânziene mi-am întâlnit Moartea. Mă ajunsese din urmă fără să prind de veste. Se furișase pe lângă mine ascunsă ba de noapte, ba de răsăritul magic al Sânzienelor, în acel ceas în care bătrânii spun că toate cerurile se deschid.

Plecasem, plutind de fericire, de la castel. Reușisem să realizez evenimentul pentru care muncisem luni de zile și pentru care ultimele două nopți fuseseră pe deplin albe. Fericirea de a fi depășit toate așteptările și de a fi creat o nuntă de poveste îmi hrănea fiecare celulă a corpului. Adrenalina, în schimb, m-a păcălit ca pe un copil mic. Simțeam că pot ajunge acasă în siguranță, că încă puteam controla oboseala și aproape că așa a și fost. Șofam la volanul skodei noastre în vreme ce soțul meu conducea duba din fața mea și povesteam cu el la telefon, pe difuzor. Mă supraveghea permanent în oglinzile retrovizoare, simțind, așa cum simte doar iubirea, că cel iubit e totuși mult prea obosit. Iar adrenalina mea nu mă păcălise doar pe mine ci și pe el, cel care nu reușise nicicum să mă oprească.

Trecusem cu succes de toate curbele traseului Bușteni-Brașov și simțeam că, pe măsură ce mă apropiam de casă, corpul meu se relaxa, adrenalina se dizolva iar nevoia de somn își ridica glasul. Vreme de câteva minute telefonul a tăcut, m-am gândit că poate conversația noastră s-a întrerupt și, crezând că mă aud doar eu pe mine am început să mă rog cu voce tare. Singură nu eram. Apelul telefonic nu se încheiase. În liniște, soțul mi-a ascultat rugăciunile pentru ca apoi să-mi vorbească iar. Și, din nou, vreme de câteva minute , m-am înviorat și m-am bucurat de răsăritul superb al acelei dimineți mistice. Și chiar atunci s-a întâmplat! Vreme de câteva secunde am ațipit cu ochii deschiși și, spre disperarea soțului meu care mă vedea în oglinda retrovizoare, mașina mea a parcurs diagonala, pe sensul opus, s-a răsturnat într-un șanț și s-a oprit într-un cap de pod încă neconsolidat.

La granița între veghe și somn mi-am privit Moartea în ochi. Cred că am privit-o fără nicio frică și cred că asta a convins-o să plece fără trofeu, în acea zi. Am simțit-o plecând! M-am simțit vie din nou! Secundele în care viața mea a fost salvată de airbag-urile mașinii, de centura de siguranță, de rugăciunile mele dar și de apariția imediată și aproape halucinantă a celor doi pompieri care treceau întâmplător pe acolo s-au succedat mult mai rapid decât puteam eu procesa. Înainte chiar ca soțul meu să poată opri duba și să ajungă la mine, cei doi îngeri care salvează vieți erau deja lângă mașina mea și gândeau cu voce tare planul de descarcerare. Praful alb din airbag-uri umpluse tot interiorul, acoperise geamurile mașinii fără ca cei de afară să mai poată privi în interior. Cineva întreba insistent dacă sunt vie. Din telefonul care îmi zburase din poală undeva prin portbagaj îl puteam auzi pe soțul meu urlând îngrozit. Îi răspundeam cât puteam eu de tare că trăiesc dar el nu putea auzi nimic. Disperarea din vocea lui mă îngrozea și am început să mă verific, cu luciditate, peste tot, de răni și de sânge. Nici urmă de lovituri, nici urmă de durere. M-am întins cât am putut eu de mult să șterg de praful alb geamul din dreapta iar cei de afară s-au liniștit că trăiesc. Pompierii au spart geamul din spate ca să mă poată scoate prin portiera dreaptă. Cioburile mărunte cădeau peste mine, într-o mișcare lentă, nefirească, fără ca vreunul să mă atingă. Mi-am desfăcut centura de siguranță și am observat ca piciorul drept se blocase în pedală. Mi-am tras de genunchi să mi-l eliberez și mi-am văzut glezna atârnând inertă. M-am gândit atunci: ce entorsă urâtă am reușit să-mi fac! Trasă de mâini, afară, prin portieră și așezată cu grijă pe asfalt priveliștea mașinii răsturnate în șanț și distrusă complet m-a lovit în moalele capului și mi-a deblocat durerea fracturii grave a gleznei. Am început să tremur necontrolat și, în același timp, într-un mod absolut bizar să las să coboare asupra mea și în mine foarte multă liniște și acceptare că tocmai trăisem o mare cumpănă a vieții mele. Cei doi pompieri, în timp ce sunau la 112, îmi mărturiseau că văzuseră foarte multe accidente dar foarte rar pe cineva atât de norocos ca mine care să iasă dintr-o mașină daună totală doar cu o fractură la picior. Cuvintele lor, din nou, bizar, nu mă șocau deloc. Pentru mine, ei erau efectiv îngerii meniți să mă ajute și pe care rugăciunile mele îi chemaseră. Fie ei binecuvântați! Ceea ce a urmat apoi, cu cele două salvări, cu mașina poliției, și cu urgența cu care ajungeam pe masa de operație pentru prima intervenție chirurgicală care presupunea efectiv că piciorul urma să primească în el niște piroane care să țină osul rupt fixat câteva zile până la operația finală, au fost momente pe care nu mi le mai amintesc complet – secvențe, flash-uri ca-n filmele cu camera de gardă.

Acasă, luptând încă cu groaza de a mă fi văzut cu ochii lui cum dau mâna cu Moartea, soțul meu avea ingrata misiune de a le da vestea copiilor. Dintr-o singură privire, Cezara a înțeles și, înainte ca el să vorbească, i-a mărturisit că mă visase mai multe nopți la rând că aveam accident de circulație și că știa ce veste îi aduce. Conexiunea cu fiica mea pe mine nu mă miră și cred, cu tărie, că acele vise premonitorii au ajutat-o mult să primească mai ușor acea veste. Cel mic însă s-a panicat grozav, mai ales că nu avea vârsta minimă pentru a intra în spital să mă vadă.

Ce am reușit să creez în jurul meu cu accidentul e puțin spus panică. Oamenii care mă cunosc, rudele lor dar și oamenii care doar mă urmăresc pe facebook s-au îngrozit și au creat un val fantastic de energie pură, de Iubire imensă care efectiv m-a hrănit și m-a îmbrăcat în acele zile de spitalizare. Mesajele curgeau continuu, mă vizitau medici trimiși din alte departamente să se asigure că sunt bine, prietenii toți mi-au ajutat familia cu tot ce s-a putut iar Dumnezeu îmi aducea pe chip nici urmă de tristețe ci doar bucuria de a trăi și de a fi renăscut.

Începeam deja să înțeleg că lecția dureroasă în care viața mea a atârnat doar de un fir de ață era o lecție majoră și necesară în existența mea. Medicilor care, urmând doar protocolul, cu cea mai serioasă mină îmi prezentau statisticile lor sumbre, timpii pesimiști de vindecare și teoria că viața poate să nu mai fie la fel pentru mine le zâmbeam cu înțelegere și le transmiteam mental că ei nu mă cunosc pe mine, cea a cărei viață nu încăpuse niciodată în vreo statistică și că timpi mei de vindecare doar eu mi-i știu. Dar ei erau cei ce-mi salvaseră piciorul iar de ritmul și succesul recuperării doar eu mai răspundeam. Le mulțumesc din suflet tuturor profesioniștilor din Spitalul Județean!

Am plecat din spital echipată cu șuruburi din metal înfipte în oase și împachetată într-o atelă de gips pe care, din fericire, o puteam deschide zilnic să îmi toaletez și studiez operația. Era început de iulie și eram mai hotărâtă ca oricând să nu sacrific vacanța mult visată de întreaga familie. Cu toată grija și echipamentele necesare ( cârje, cadru, scaun cu rotile ) am pornit către marea sufletului meu, cea Ionică, unde simțeam că, răsfățată de soarele Greciei și de a ei apă magică îmi pot grăbi vindecarea oaselor. Acolo, picioarele mele au făcut din nou front comun. Despachetată de atelă și securizată cu vesta de salvare, m-am încumetat în apele turcoaz, ca un copil cu care apoi te cerți când vrei să-l scoți din mare. Am învățat să înot cu două mâini și un picior și, cel mai probabil am șocat plaje întregi cu toată logistica bolnavului și cu determinarea mea și a familiei mele. Soțul meu a învățat să mă poarte în brațe tam-nesam și mi-a înțeles, pe deplin, nevoia de liniște, apă și soare.

Vara mea a însemnat introspecție, stat cu orele la soare pe balconul dinspre munte, citit cel mai mult din viața mea, redescoperit cu infinită uimire viața de pe cer, dansul norilor, traiectoria Soarelui, zborul sofisticat și înțelept al păsărilor, fericirea parapantiștilor curajoși care chiuiau din înalt, picăturile de ploaie simțite milimetric și senzorial pe pielea mea, răgazul de a respira viața cu mai multă înțelepciune și înțelegerea mea și a oamenilor la un nivel cu totul nou. De unde inițial credeam că cineva mi-a furat vara și munca serioasă care fusese programată pentru întregul sezon am ajuns să înțeleg, cu fiecare zi care trecea, că acest răgaz impus mi-a dăruit parcă, cu amândouă mâinile, și mai multă iubire, înțelegere și toleranță care în sufletul meu au sporit în înțelesuri profunde și aproape imposibil de descris aici.

În plină perioadă de recuperare, încă în scaun cu rotile, la sfârșit de August mi-am botezat finuța pe care o așteptasem, cu înfrigurare. Deși atipic, a fost magic să țin în brațe puiul de om și să-i dăruiesc toată binecuvântarea mea!

Vara mea s-a încheiat prin lumină de vitralii și cu cea mai optimistă credință că renașterea pe care am trăit-o deschide capitole nou-nouțe în fața mea. Puternic conectată la dorința de a crea și mai abitir dar și de a scrie mult mai mult, tot din senin primeam din partea doamnei Marina Almășan invitația de a fi autorul unei noi rubrici, pe www.femeide10.ro.

V-am spus vreodată vouă cât de iubită de Dumnezeu mă simt eu? Sau, mai este oare necesar să vă mai spun asta când, din toate rândurile de mai sus, transpare atât de limpede iubirea Lui? Chiar și cu Moartea ochi în ochi eu am simțit că îngerii îmi sunt aproape! Chiar și atunci toate forțele cerului m-au protejat!

Azi, la distanță de 100 de zile de ceasul teribil al accidentului, eu reînvăț să merg. M-am ridicat din scaunul cu rotile și am lăsat deoparte o cârjă din cele două. Mai am o vreme de exerciții și răbdare pentru a putea alerga din nou dar niciodată nu voi mai alerga inconștient și-n contratimp ca înainte. Pentru că, vedeți voi, cele mai importante lecții de viață se învață în situații limită iar accidentul meu m-a invitat să înțeleg și că:

– Niciodată, dar niciodată să nu-mi mai supra evaluez resursele fizice.

– Niciodată, dar niciodată să nu-mi risc sănătatea și integritatea pentru ceea ce eu consider a fi munca mea.

– Întotdeauna dar întotdeauna să accept să mă las ajutată.

– Întotdeauna, dar întotdeauna să aleg zâmbetul și vindecarea.

Nu știu câți dintre voi ați avut atât de multă răbdare să citiți până aici dar cei ce ați făcut-o musai trebuie să citiți până la final și să reflectați la ce vă scriu!

Închiși în rutina treburilor noastre zilnice nu cred că ne imaginăm vreodată cât de iubiți suntem de o întreagă mare de oameni. Mie accidentul mi-a oferit un val imens de iubire pe care niciodată în viața mea nu l-am mai simțit. Aveți încredere că iubirea din jurul nostru și din cer e una pe care mintea noastră nu o poate cuprinde toată!

Când Viața dă mâna cu Moartea și unicul lor târg ești tu, banii și cariera devin o glumă puerilă iar familia și prietenii adevărați sunt singurele comori adevărate care mai contează. Prietenia pură capătă o dimensiune cosmică și nu există binecuvântare mai mare decât ea! Mă plec în fața tuturor prietenilor mei care au plâns pentru mine, care m-au dojenit, care m-au îmbrățișat, care m-au înțeles, care m-au ajutat și care m-au vizitat și răsfățat cu tot ce au putut ei!

Vindecarea este o noțiune vastă când nu e vorba doar de oase rupte. Prin vindecare, și inima și trupul și mintea și sufletul învață de la zero să cânte, în sfârșit pe deplin armonizate, partitura pentru care ne-am născut. Viața întreagă este o lecție continuă iar eu, chiar și în momentele ei limită, mă simt privilegiată să învăț. Voi învăța, prezentă, până la final!

Pe Sânziene le-am iertat demult că-n zorii zilei de 24 iunie au deschis deasupra mea cerurile cu bune și cu rele! Am păstrat doar binele și l-am plantat și mai tainic în ființa mea, pregătindu-mă să vă dăruiesc roadele lui în toate zilele care îmi mai sunt scrise.

Nu vă pot fi altfel decât recunoscătoare că, în acest ceas al dimineții de duminică, voi mi-ați dăruit timp și mi-ați citit lunga destăinuire! Primiți-o așa cum a fost scrisă: sincer, asumat, fără fasoane ori cuvinte mari. Este povestea fără voal care vă invită să reflectați și, poate chiar să învățați ceva din ea. Este, cu deplină acceptare, o pagină din viața mea!

Cu infinită iubire, a voastră Cristina Moldovan

Photocredit: Saphire Photography by Andreea Mihai

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.