banner marshal garden
Bărbați de 10 Best seller Timp liber

Jurnal de misiune. În țara de foc și piatră. Episodul 3.

 

8 Martie. O bucățică de carton și lacrimile unei mame.

O bucățică de carton și lacrimile unei mame. De la ceremonialul de plecare nu i-am mai văzut pe toți deodată, din ziua aceea geroasă, când am defilat pe platoul unității, apoi am făcut fotografia de grup cu capela în spatele nostru. În fiecare zi cel puțin două plutoane pleacă dincolo de gardurile bazei militare, iar eu îi văd închinându-se, apoi urcând în mașinile de luptă, cu privirile ascuțite, strâng mâna comandantului lor și aștept câteva ore să aud confirmarea transmisionistului că au intrat toți în bază. 

Noapte de noapte pe drumurile prăfuite ale Kandaharului un pluton de vulturi este în misiune, iar în punctul de comandă cineva îi așteaptă să se întoarcă toți, în zorii unei alte zile. Într-una din diminețile trecute, o dimineață înnorată, după o noapte ploioasă ce a adus cu sine anularea tuturor misiunilor, discutam cu comandantul și la un moment dat mi-a spus: „Ce bine este când îi știu pe toți în bază!“. Am observat atunci că avea o liniște pe care nu i-o mai văzusem din România, o stare de bine pe care o vom avea amândoi probabil destul de rar în această jumătate a anului. 

Zilele trec repede, năucitor de repede, băieții sunt din ce în ce mai încrezători, fiecare secundă ce trece ne aduce mai aproape de augustul mult așteptat, de momentul la care visez permanent, când vom repeta acea fotografie și vom pleca fiecare spre case pe aleea străjuită de brazi ce părea că nu se mai termină în noaptea de 28 ianuarie. 

Azi a fost 8 martie și o bucățică de carton mi-a făcut ziua frumoasă. Doamna Iulia Șerban este în batalionul nostru din 1986. Când am venit eu la Câmpulung, în 2007, am fost o perioadă vecini, pe aceeași scară a unui bloc din cartierul străjer al orașului, Gruiul, locul unde s-a născut poetul închisorilor, Radu Demetrescu. Într-una din zilele acelea, împreună cu soția, am vizitat familia Șerban, familie de militari. Și am aflat atunci frumoasa lor poveste de dragoste, cununia religioasă într-o casă din satul Drăghici, departe de ochii dictaturii ce interzicea celor ce purtau haină militară să intre în biserică. În 2007, eram sublocotenent, iar fata lor, Roxana, pe atunci o copilă, își dorea să devină doctor. Doamna Iulia este una dintre emblemele batalionului nostru, iar biroul ei de aici, din Afganistan, mă înseninează instantaneu, pentru că atunci când o văd îmi trec pe repede înainte toți cei 11 minunați ani de la Câmpulung. 

Mi-a arătat azi o felicitare trimisă de „fetița“ ei în Afganistan. Am văzut că avea ochii scăldați în lacrimi și am încercat să nu îi spun nimic, deși aș fi avut atâtea. Roxana, copila care alerga pe scara blocului meu cu mulți ani în urmă a crescut, are 28 de ani, a devenit, bineînțeles, doctor, dar felicitarea din mâinile tremurânde ale mamei ei părea scrisă de copilul ce învăța intens pentru a-și atinge visul ei și al părinților: o bucățică de hârtie cu steluțe, inimioare și floricele și clasica poezie a grădinițelor: „De ziua ta, mămico/ În dar ți-am adus inima.“ Din cabinetul unui doctor din București felicitarea a ajuns în Afganistan, cu aceleași cuvinte și desene ca în fiecare an! Au trecut anii peste mine, peste doamna Iulia, peste batalion! Și în toți acești ani mi-a completat în biroul ei de la unitate fiecare înaintare în grad, a așezat frumos între coperțile memoriului certificatul meu de căsătorie și cele de naștere ale lui David și Călinuț, mi-a mângâiat uneori băieții duminica, în parcul din fața bisericii, acolo unde este prezentă în fiecare duminică. 

După 31 de ani de când doi tineri militari se ascundeau într-o casă dintr-un sat muscelean pentru a-și uni destinele și în fața lui Dumnezeu, personajul feminin din această poveste este încă în Batalionul 30, cu Batalionul 30 în Afganistan și nu trebuie să se mai ferească de nimeni pentru a merge la capela noastră de aici, în fiecare duminică! 

A fost 8 martie azi, o bucățică de carton și lacrimile din ochii unei mame din Kandahar mi-au făcut ziua frumoasă. Iar biroul doamnei Iulia de aici, din Afganistan, este colțul meu de Câmpulung, bucățica mea de Românie! 

27 martie

Mirul și tristețea psihologului 

Azi a fost ziua de naștere a lui tata. Ca în fiecare an, am regretat că îl sun atât de rar, mi-am promis că o voi face mai des, mi-am amintit că așa promit mereu și am sperat că poate știe ce mult înseamnă pentru mine, chiar dacă nu vorbim pe cât ne-am dori. În 1997, la poarta Liceului Militar de la Craiova, îmbrăcat într-o uniformă cam mare, un copil era mângâiat de privirile mândre ale tatălui său. Din momentul acela, tata m-a „pierdut“, doar vacanțele și permisiile ne-au mai așezat alături mai mult de câteva zile. Tot azi ar fi fost și ziua lui Toma. Pe el l-am pierdut în iunie, anul trecut, într-o zi de sărbătoare, pe un drum minunat pe care îl consideram prieten, într-un moment în care cei ce ne așteptau acasă numărau minutele pentru a ne vedea. Azi Toma a fost în fiecare zâmbet, în fiecare pas făcut de băieții de la plutonul 3, plutonul în care trebuia să fie și el. Ne-am gândit la el și la chitara lui, la focurile de tabără pe care le iubea atât, la poveștile lui cu camarazi și motociclete ce tăiau munții în zile cu soare sau cu nori, la sărbătorile de iarnă ce ni-l răpeau până după Sfântul Ioan și îi schimbau uniforma în costum popular! 

Dor ne-a fost azi de el, dor ne-a fost de cabana noastră din Prislop și de Cheile Ghimbavului, de ecoul cântecelor lui! După amiază, la o pregătire de misiune, am văzut tristețe în ochii Andreei. Ea trebuie să zâmbească și o face mereu, trebuie să transmită energie și stări pozitive și reușește. Dar eu o cunosc de atâția ani! Andreea este psihologul nostru și dacă uneori văd dincolo de zâmbetul ei o umbră de dor este pentru că Andreea este și mamă și își va mai îmbrățișa copilul abia pe la sfârșitul lui august! Afganistanul a început să fie așa cum îl știam, torid, azi au fost 31 de grade. La patrula de seară, după rugăciunea preotului, sublocotenentul Trif trece prin dreptul fiecărui om și îl miruiește, un gest atât de simplu care aduce atâta lumină în mijlocul lor. Mașinile de luptă pleacă, în urma băieților rămâne mirosul frumos al mirului. De aproape doi ani, de fiecare dată când intru în biserică am un copil de mână și unul în brațe. Iar mirosul de mir ne însoțește mereu pe drumul de întoarcere către casă! De dimineață, Sebi, comandantul plutonului 4, mi-a cerut să îl scoată pe David de la misiuni câteva zile, săptămâna viitoare. L-am întrebat motivul și mi-a răspuns zâmbind: „Vine Paștele, domnule căpitan!“( David e caporal, dar a absolvit și o școală de cântăreți bisericești). Mai sunt câteva zile până la Florii, urmează apoi săptămâna mare. Mi-ar plăcea să îi simt pe băieți așa apropiați de Dumnezeu și în țară! Mi-ar plăcea să nu uite cât de dor le este acum de cei de acasă și din august să aprecieze mai mult fiecare secundă! Vine Paștele! Am simțit deja spiritul lui, odată ce patrula lui Trif s-a îndepărtat și am rămas doar eu, parfumul mirului și amintirea duminicilor de la Câmpulung!“

Femei de 10 pe Facebook