Bărbați de 10 • Femei de 10

Ion Haiduc: „Femeia care pentru mine poate să fie de nota zece pentru următorul nu e nici măcar de nota unu fiindcă nu-l interesează.”

Adolescent fiind își dorea să devină medic, până într-o zi când avea să descopere secția de teatru a Școlii de Artă din Timișoara. Acest microb i-a pătruns ca un drog în sânge și nu l-a mai părăsit. Inițial voia să urmeze cursuri de chitară pentru a cuceri fetele, dar curiozitatea i-a purtat pașii spre actorie. Curiozitatea sau destinul. Ion Haiduc, unul dintre cei mai îndrăgiți actori din țara noastră. După terminarea liceului, a dat admitere la Institutul de Teatru unde a intrat din prima încercare. Dotat cu o capacitate de concentrare extraordinară, actorul trece cu ușurință de la clasicele roluri de pe scenă, la cele moderne și dinamice de pe platourile de filmare. Deși până în Revoluție a jucat roluri în filme istorice și în scenarii bazate pe nuvele și romane clasice, după 90 îl regăsim în cele mai diverse ipostaze care pun în valoare alte valențe ale talentului său. A jucat zeci de roluri atât pe scenă, cât și pe marile ecrane, iar din tainele acestei profesii le împărtășește și tinerilor care vor să-i calce pe urme. Debordează de o energie și o pozitivitate molipsitoare, iar fiecare conversație cu el este o lecție de viață. Dumnezeu a fost darnic cu acesta înzestrându-l cu talent și noroc pentru a face față oricărei provocări impuse de această meserie. Își iubește și respectă publicul pe care-l consideră parte din viața sa. Se spune că atunci când ești împlinit pe plan personal, ai realizări și pe cel profesional, acesta fiind și cazul lui. Are o fiică și două nepoțele pe care le divinizează și o iubită care-l răsfață, respectă și-l iubește. Ion Haiduc sau Ucu așa cum îi spun prietenii este exemplul viu că dragostea nu are vârstă. A scris și continuă să scrie o filă în istoria teatrului și filmului românesc. Pasiune, ambiție și un suflet veșnic tânăr, Ion Haiduc, un actor și un bărbat de zece.

Alina Anghel: Știu că în adolescență voiați să deveniți medic, dar ați descoperit Școala Populară de Artă, secția teatru și v-a intrat acest microb în sânge. De ce teatru? De unde această pasiune?
Ion Haiduc: Eram elev în clasa a-X-a și eram în vacanța de vară: Timișoara, ștrand și tot ce înseamnă vacanța unui tânăr de 17 ani. Mergeam pe stradă cu un prieten foarte bun. Era nebunie atunci să cântăm la chitară fiindcă se auzise și la noi de formația Beatles, de filmul Tinerii cu Cliff Richard. Toate fetele erau înnebunite după băieții care știau să cânte la chitară. Și atunci împreună cu prietenul meu am zis: „Hai să mergem la Școala Populară de Arte” pentru că avea secție de chitară. Voiam să învățăm la chitară ca să înnebunim fetele. Ne-am dus acolo și când am intrat, în incintă, în curte, am văzut afișul mai cu atenție și erau cursuri de chitară, olărit, cor, canto, tot felul de activități. Dar la ultima rubrică am văzut teatru. E, n-am să știu niciodată de ce, dar am zis: „Mă duc la teatru. Să văd ce e acolo.” Nu știam nicio poezie pe de rost. Nici nu era o pasiune, așa cum spun unii: „Vai eu de mic, din burta mamei, am știut că mă fac actor”. Nu n-aveam nicio legătură cu treaba asta. Am intrat acolo să dau un examen. M-au întrebat dacă știu vreo poezie. Am zis că nu. Atunci s-au uitat ei cam ciudat la mine pentru că toți erau pregătiți. Țin minte că era un volum de poezii de Eminescu pe masă, mi-au zis să aleg de acolo. Am deschis, am citit, adică au văzut că nu sunt analfabet bănuiesc și am intrat la teatru. Era Școala Populară de Artă nu era Universitatea. Universitatea a urmat. E, dar ce s-a întâmplat acolo a fost miraculos. Era o profesoară, o actriță care a murit anul acesta, a fost un om absolut minunat. Geta Angheluță se numea dumneaei. Era actriță la Teatrul Național din Timișoara și în paralel cu meseria de actriță, era și profesoară la această Școală Populară de Artă. A fost un om însemnat pentru că ne-a marcat pe mine și pe mulți tineri care ne-am dus acolo. Ne-a orientat efectiv destinul. Vorbea atât de frumos despre Institutul de Teatru, despre profesorii ei, despre marii actori care au fost și despre ce înseamnă această minunată profesie încât n-am mai avut liniște și am hotărât să dau la teatru în ciuda protestelor mamei mele care și-ar fi dorit să mă vadă medic. De mic, voiam să mă fac medic până la această întâlnire cu afișul Școlii Populare de Artă.
A.A.: De ce mama dumneavoastră nu voia să deveniți actor?
I.H.: Mama nu voia din două motive: în primul rând că ea avea un mare respect pentru profesia de medic. Avusese un mic necaz de sănătate în tinerețea ei și a salvat-o un mare medic la Cluj. A operat-o la timpul oportun și i-a salvat viața, iar din acel moment mama a căpătat un respect și o dorință nemărginită că dacă va avea vreodată un copil, ea îl va face doctor. Ei, n-a vrut să mă fac actor, din acest motiv odată și din cauza despărțirii de tatăl meu. El a murit ca șef de gară, dar la vremea când eu eram mic a cochetat cu teatrul. A dat la Conservatorul de Teatru din Cluj, a intrat și era student în anul II când mama mă făcuse pe mine și a zis: „Măi, tu student, nu prea merge treaba că avem un copil.” și așa a ajuns tata șef de gară, dar el făcând în paralel și teatru de amatori. Mai și picta, mai cânta și la un instrument.
A:A:: Și de la tatăl dumneavoastră ați moștenit această pasiune pentru arte?
I.H.: Nu pot să-ți spun dacă e așa. Habar n-am. Nu știu de unde am moștenit sau dacă am moștenit ceva. M-am îndoit foarte mulți ani dacă am sau nu talent inclusiv în facultate. Mi-am zis ca dacă mi se dovedește că nu am talent până la 19 ani, nu sunt bătrân mă duc și dau la medicină și mă fac medic ca să nu fiu un actor la duzină. Continui să cred că orice profesie ai face pe lumea asta, să încerci să fii printre primii dacă nu chiar primul în meseria pe care o faci. Adică și dacă te faci prostituată, atunci să fii cea mai tare prostituată, măturător să fii cel mai bun.
A.A.: Indiferent de domeniu, să fii cel mai bun sau măcar să încerci.
I.H.: Exact. Normal, șă încerci că nu știi, dar important e să intrii în această cursă. Dacă încerci acest lucru orice profesie ai să faci dacă o faci cu drag vei fi fericit, vei munci cu mare plăcere. Altmiteri, munca devine o corvoadă. Ori a te face actor fără să ai talent pentru că vrea tata, mama sau vrei tu fiindcă ce frumos e când îi vezi pe ăia pe ecran.
A.A.: E frumos să-i vezi pe ecran, dar e foarte greu să ajungi ca ei

I.H.: Ei, vezi! Dacă ți se întâmplă să ajungi actor și nu ai talentul necesar, ai o viață de calvar. Eu le spun fetelor sau băieților care vin să mă consulte dacă să se facă actor sau nu, sigur că eu am un mic test fulger și le spun „Vedeți-vă de treabă. Du-te și fă altă meserie! Ca să te faci actor, astăzi e usor fiindcă te duci și dai bani la o facultate și ești actor. Nu numai că-ți vei otrăvi viața, ficații tăi vor exploda fiindcă ai să vezi că aia joacă, ăla joacă și tu nu și atunci niciodată n-ai să spui: Păi aia joacă pentru că e mai talentată, ci ai să spui a păi e cu ăla, cu regizorul ăla, e fata lui ăla” și atunci începi să te înrăiești, începi să trăiești într-o pismă și într-o ură care îți mănâncă ficații și devii un element nociv pentru colectivul în care ești. Devii bârfitorul care îți pute tot și îți otrăvești viața și a ta și a celor din jur. Deci e mai bine să-ți vezi de drumul tău.
A.A.: Apropo de ceea ce discutam, în ziua de astăzi mulți tineri și în special tinere visează să devină actori deși nu toți au talent. Totuși, de ce această meserie atrage ca un magnet?
I.H.: Foarte simplu pentru că filmele sunt pline de eroi. Noi în calitate de consumatori de artă vedem o piesă, un film și vedem numai lucrul finit care este foarte frumos. În general scena și ecranul, impun eroi. Impun personalități, tipologii și atunci fiecare visează să fie Cenușăreasa, să fie prințesa pe care o ia prințul sau băieții să fie eroul care bate, care e macho de macho, are femei, glorie șamd.

A.A.: Cum definiți iubirea?
I.H.: Nu prea știu, însă pot să-ți răspund cu o poezie senzațională. Este cea mai frumoasă poezie de dragoste pe care o știu, pe care am auzit-o vreodată. „Stinge-mi lumina ochilor,/ Te pot vedea Acoperă-mi urechile,/ Te aud ușor/ Fără picioare către tine pot umbla/ Și fără gură pot să te implor/ Frânge-mi în două brațele/ La fel te va cuprinde inima-mi în loc/ Oprește-mi inima și creierul va bate, / Iar de-mi azvârli în creier foc/ Pe sânge te voi duce mai departe.” Nu există ceva mai frumos, crede-mă.
A.A.: Apropo de romantism, sunteți un bărbat romantic?
I.H.: Da.
A.A.: Ce gesturi romantice ați făcut?
I.H.: Gesturile romantice nu trebuie calculate. În momentul în care sunt calculate sunt false, le facem pentru că așa trebuie, să-i ducem o floare. Decât să dai 100 ron pentru un buchet extraordinar, impresionant, mai bine când mergi cu prietena ta pe stradă și vezi undeva o floricică galbenă, o rupi, i-o dai și i-o pui în păr. E mai romantic decât orice buchet cu șapte mii de bilețele sau ineluțe șamd. Gesturile romantice vin spontan, din inimă, atunci pe loc. Acelea sunt valoroase și adevărate, ca o mângâiere. O mângâiere nu vine că așa trebuie. Nu, îți vine s-o faci și dacă ai făcut-o, ea este recepționată la justa valoare.a gestului.
A.A.: Așa cum v-am spus site-ul nostru se numește femeide10.ro, din punctul dumneavoastră de vedere ce calități ar trebui să aibă o femeie ca să fie de 10?
I.H.: La școală nota zece ți-o dă un profesor. Acea notă este subiectivă. Ea nu poate deveni obiectivă niciodată pentru că zecele acordat de un anume fel de profesor, n-are nicio legătură cu cel acordat de alt profesor care are o altă formație, altă încărcătură, adică femeia care pentru mine poate să fie de nota zece pentru următorul nu e nici măcar de nota unu fiindcă nu-l interesează. Deci, nota pe care i-o acordăm partenerei/ partenerului este în funcție de cine suntem noi, de gustul nostru. E ca și cu mânacrea, știi, ție îți place ciorba de burtă mie nu-mi place sau ție îți plac supele, mie nu și atunci nota pe care o acordăm nu are nicio obiectivitate. Este subiectivă fiindcă pleacă din gustul fiecăruia. Deci este o abordare subiectivă. Dacă întrebi zece bărbați cum este o femeie de nota zece, vei afla zece păreri. Vor fi zece femei. Sigur că dacă facem o medie, vom observa că anumite calități se regăsesc cam la toți. O să spună să fie frumoasă, iar suntem subiectivi pentru că frumosul meu nu e egal cu frumosul tău.
A.A.: Ce vă atrage cel mai mult la o femeie?
I.H.: Eu sunt tributar unor clișee, dacă vrei, cu care m-am format de-a lungul timpului. Există câteva caracteristici pe care o femeie trebuie să le aibă, fizionomic care să-mi atragă atenția. Sunt tributar unor filme pe care le-am văzut în copilărie, unor femei pe care le-am văzut de mic și care mi-au plăcut.
A:A.: Aveți anumite tipare.
I.H.: Dar, toți avem.
A.A.: Și care sunt acelea?
I.H.: E complicat să spun pentru că m-am îndrăgostit și de femei brunete și de femei roșcate, la un moment dat și de blonde, deși blondul nu este domeniul de atractivitate, ca să zic așa. Am fost cucerit de diverse tipologii. Sigur că felul în care arată o femeie, m-a marcat, dar nici măcar nu pot să-mi fac o culpă din treaba asta fiindcă dacă mergem la animale e același criteriu. De exemplu, coada păunului cu cât e mai bogată atrage o femelă sau un mascul, penajul și cum își face cuibul. Iată că și la oameni e la fel, ce mașină are, cum se îmbracă, cum privește.
A.A.: La finalul interviului, vă rog să le transmiteți un mesaj cititoarelor site-ului nostru.
I.H.: Să nu se lase intimidate, atunci când de-a lungul vieții vor primi o notă mai mică decât zece. Ele să creadă în continuare că sunt de zece, iar când sunt intimidate să se analizeze cu obiectivitate atât cât pot și unde descoperă că zecele n-a fost atins să se străduiască să-l atingă.

Publicitate