Călătorii Timp liber

Hai-hui, între Trecut și Viitor

 

….După ce ne-am satisfăcut pofta de istorie, colindând printre cazemate și clădiri cu alură de castel, intrăm în Pescatore, parcul central al orașului și care îi adaugă acestuia
un considerabil “plus” de verde. Parcul e plin ochi. E și sâmbătă, e și Ziua Națională, dar nu acestea sunt principalele motive : Luxemburgul sărbătorește Ziua Familiei. Sute de familii cu copii colorează gazonul, împânzit de leagăne și jocuri, amplasate de Primărie special pentru această zi. E o chirăială generală și printre picioare ne mișună o mare de copii care vorbesc o limbă complicată, pe care numai părintii lor o pot înțelege. Filmăm cu grijă, pentru că am fost avertizați că localnicilor nu le place deloc să le fie încălcat dreptul la intimitate.

…Miroase al naibii de bine, de ce oare? Ah, iată! Proțăpit îndărătul unei tonete înfiptă-n gazon, un vânzător mustăcios, împachetat într-un halat de un alb imaculat, vinde gofre cu diverse sosuri… “Vom ajunge ca el, Marian, dacă cedăm ispitei!” – îi spun cameramanului care parcă-parcă ar abandona camera, în favoarea unui mic răsfăț culinar. Burta-balon a jovialului luxemburghez ne avertizează că abstinența e cea mai bună dietă! Filmăm gofrele, înghițim în sec și ne depărtăm cât mai mult , pt ca nările noastre să nu mai fie agresate de aroma nepermis de bună. ..

….Pe aleile laterale ale parcului, bicicliști și “jogging”-iști ne reamintesc ceea ce ne spusese și ghidul : luxemburgezii sunt firi extrem de sportive, iar mersul pe bicicletă a luat un avânt nebanuit, în ultima vreme. De altfel, din loc în loc, în oraș, răsar mănunchiuri de biciclete albastre, sistemul cu pricina funcționând pe bază de “autoservire”: iei una, mergi cât ai nevoie, apoi o lași la cel mai apropiat “parking de biciclete”. Firește, nu uita să plătești!
…Încercând să nu ne facem ciuciulete, ne pozăm cu jeturile de apă ce țâșnesc, sub formă de mici fântâni arteziene, chiar din caldarâm. Undeva , în planul doi, o clădire ca un castel se învecinează cu parcul. Întreb ghida ce institutie importantă adăpostește frumosul edificiu. Aaa! – spune Cathy- este un azil de bătrâni ! Aflu că, în țara asta, bătrânii se bucură de un mare respect și o grijă deosebită, și asta nu numai din partea familiilor lor, ci și a statului…

La ieșirea din Parc dăm nas în nas cu celebrul lift panoramic de sticlă, care leagă centrul orașului de zona Pfaffenthal, aflată jos-jos, lângă valea râului Alzette. Cei 71 de metri se parcurg cât ai zice pește ( că tot am pomenit de râul Alzette!) , în lift fiind admiși, pe lângă pedeștri, chiar si bicicliștii care nu mai au putere să pedaleze pe străduțele ce leagă orașul de sus, de cel de jos. Coborârea durează mult prea puțin, în raport cu spectacolul oferit de peisajele care ni se dezvăluie prin pereții de sticlă ai liftului. Ne-a plăcut într-atât de mult, încât mai urcăm o dată, ca să avem de unde
coborâ din nou. Urcatul și coborâtul, atât de line îi dau lui Marian are șansa de a filma într-un spectaculos travelling pe verticală, demn de cele mai performante transmisii de televiziune!

Suntem, așadar, în Pfaffenthal, de unde Orașul Nou pare a fi la o aruncătură de băț. Deocamdată, aruncăm …o privire: în zare, pământul e legat de cer printr-o multitudine de clădiri semețe, cu o arhitectură modernă ce contrastează radical cu ceea ce ne oferise pâna acum Luxemburgul : ne referim la zona Kirchberg, care adună laolaltă “Place de l’Europe” (grupul de clădiri ce adăpostesc instituții ale Uniunii Europene) spectaculosul edificiu al Filarmonicii, Muzeul fortificațiilor “Drai Eechelen” si, în fine! MUDAM, alias Muzeul de artă contemporană… Dar pâna să ajungem aici, la toate acestea, mai avem un mic pas: cartierul tradițional Pfaffenthal..

…Între centrul vechi al Luxemburgului, unde ne-am rupt ceva pingele zilele trecute, și Orașul Nou, care ne îmbie, deocamdată de la distanță, mai există un “ceva”. Numele acestui “ceva” este Pfaffenthal. Sau, așa cum rostesc luxemburghezii: Pafendall. Este unul din cele 24 de cartiere ale Luxemburgului, răsturnat pe Valea Alzettei, afluent al Râului Sure. Tropotim , pe piatra cubică, filmând și pozând, în același timp. Suntem ca doi vrednici turiști japonezi : numai pe ei i-am văzut, prin călătoriile mele, neratând nimic ce putea fi filmat sau pozat! Apuc să notez precizarea ghidei: traversăm unul dintre cele mai vechi cartiere ale Capitalei Marelui Ducat. Pe suprafața sa de un kilometru pătrat, atmosfera este radical diferită de rumoarea orașului. Timpul pare a curge aici pe ralenti, iar căsuțele – cu obligatoriile flori la ferestre, podețul de lemn peste râul Alzette și felinarele care reamintesc atmosfera secolelor trecute, coexistă armonios cu vilele
moderne, strecurate dibaci printre ele, de către arhitectii rafinați ai orașului. Cartierul păstrează urme ale unor vremuri pierdute în negura timpului: drumul roman de la Reims la Trier a trecut pe aici, lăsându-și amprenta peste veacuri. Iată si vechea fabrică de muștar! – arată degetul întins al drăgălașei noastre ghide de astăzi ( apropo, e prima oară cand Marian mi-a cerut să-i fac o poză cu cineva, dintre cei care ne însoțesc!😉). Din fabrica de muștar n-a mai rămas nimic, în schimb clădirea, renovată “din cap până-n picioare”, adăpostește acum un muzeu și un cămin studențesc. Cum o fi, oare, să locuiești într-o veche fabrică de muștar?!? Nu cumva devii predispus la a-ți sări muștarul din orice?😁
Bifăm, așadar, acest nou cartier pitoresc și revenim, cu liftul de sticlă, din nou în zona Pescatore. De data asta, prin pereții transparenți ai ascensorului, Marian filmează traseul de jos în sus. Cu fiecare metru urcat – și sunt câteva zeci bune! – panorama orașului ni se dezvăluie în toată splendoarea sa.. Ajungem “la vârf”, mai facem câțiva pași și înlocuim ascensorul cu…funicularul! El ne va duce spre “Red Bridge” – faimosul Pod Roșu, de care se leagă destule povești, pentru a-i rezerva un capitol separat! Funicularul este unul ultramodern și ultracurat. Ultima remarcă nu-și are rostul, pentru că în această țară totul pare a fi ultracurat. Dar aș mai adăuga un epitet : funicularul este și.. “ultra-gol”! Suntem singurele suflete dinlăuntrul său, lucru de care am început să nu ne mai mirăm : dacă la noi circulă bancul “Romania e o țară frumoasă, păcat că e locuită”, aici el devine: “Luxemburgul e o țară de vis, păcat că e…nelocuită!”😁
…Drumul cu funicularul este gratuit și durează fix 70 de secunde. La capătul lor, suntem, iată, la Kirchberg!

Aflat în zona de nord-est a Capitalei Marelui Ducat, Kirchberg este așa-numitul “oraș nou”, iar siluetele sale moderne se zăresc din aproape orice punct mai înalt al vechiului oraș. Pe măsură ce ne apropiem de el, clădirile prind a crește si arhitectura lor atât de diferită de cartierele istorice ni se dezvăluie, încetul cu încetul, împletindu-se cu informațiile ghidei, care asociază fiecărei construcții, titlul său pompos.
Cartierul a fost, multă vreme, o zonă complet nedezvoltată. Abia după cel de-al doilea război mondial, prețul prietenos al pământului și distanța mică față de oraș, le-au făcut cu ochiul edililor, care au înălțat aici sediile unor importante institutii ale Comunității Europene, predecesoarea Uniunii Europene de astăzi. Odată construite acestea, guvernul luxemburghez a pus pe picioare ( și la propriu și la figurat!) impresionantul pod care unește astăzi noul cartier de restul orașului. Din nou pomenesc, după cum vedeți, de Podul Marii Ducese Charlotte, despre care am promis să revin cu detalii.
Principalele edificii ale zonei în care ne aflăm s-au născut pe planșeta vestitului arhitect francez Pierre Vago. Cartierul este spintecat, pe o distanță de 3,5 km, de Bulevardul John Fitzgerald Kennedy, străbătut de piste de biciclete, sine de tramvai dar și de traseul autobuzelor. Că veni vorba, i-am descoperit pe luxemburghezi din cale-afară de mândri că, după decenii în care tramvaiul dispăruse, ca mijloc de transport în oraș, tocmai fusese inaugurată, nu demult, o linie modernă de tramvai. I-am admirat și eu garniturile cu un design modern, demn de serialele Star-Treck!
…Luăm, așadar, la pas, cartierul. Consemnăm Campusul din Kirchberg al Universității din Luxemburg, întovărășit de un pâlc de clădiri moderne, din sticlă și oțel. Pe o parte este zona – i-aș spune “culturală” – unde îți ia ochii clădirea în stil futurist a Filarmonicii din Luxemburg, iar undeva , în planul doi al vederii noastre, celebrul Muzeu de artă contemporană, despre care deja v-am povestit. Nu departe de el, filmăm Centrul National de cultură și sport “D’Coque Arena”, unde , dacă n-am avea treabă, ne-am putea bălăci în spectaculosul bazin olimpic , sau ne-am putea extazia , numărând cele 8300 de locuri ale celui mai mare stadion in-door al țării. Ceva hoteluri, un mare Mall, apoi cel mai mare cinematograf multiplex din Luxemburg, cunoscutul Centru expozitional “The box”, toate plasate în zona de nord-est a Kirchbergului.
Mergând spre zona de sud-vest, începe dominația instituțiilor și agențiilor Uniunii Europene – cele care, de fapt, au dictat, cu ani în urmă, dezvoltarea întregului cartier. Dintre toate, de departe cea mai impunătoare ni se pare Curtea Europeană de Justiție, un imens paralelipiped din sticlă, în geamurile căruia se reflectă cele 28 de drapele naționale ce flutură pe catargele înfipte la intrare. Mai trecem în revistă Curtea de conturi , apoi o parte din serviciile și agențiile europene, Secretariatul Parlamentului European și Banca Europeană de Investiții. Tot aici, la Școala Europeană din Luxemburg, învață copiii angajaților tuturor acestor instituții.
Iar dacă tot vorbim de aceste instituții europene, poate este momentul să vă spun că, din cei aproximativ 100.000 de locuitori ai Luxemburg-city, doar un sfert au naționalitate luxemburgheză, două treimi având naționalitățile țărilor membre ale Uniunii.
Ne declarăm multumiți de imaginile și fotografiile surprinse de aparatele noastre și ne grăbim să nu ratăm întâlnirea cu Excelența Sa, Ambasadorul Lilian Zamfiroiu, care ne-a aranjat o întâlnire cu doamna Erna Hennicot Schoepges, fost Ministru al culturii din Marele Ducat, cea căreia luxemburghezii îi datorează, printre multe altele, construcția superbei Filarmonici din orașul lor.
Ne bucurăm că, interviul fiind stabilit chiar în marea sală a acesteia, vom avea ocazia să vedem cum arată și pe dinăuntru această bijuterie! Traversăm, în grabă, distanța dintre instituțiile europene și edificiul alb al Filarmonicii si mă bucur că drumul este suficient de lung, pentru a reuși să repet, în gând, întrebările formulate și în franceză și in engleză ( în țara asta nu știi niciodată ce limbă vei vorbi cu interlocutorul!) : fiind vorba de un ministru al culturii, nu am voie să dau greș! 😁

Călătorie realizată cu sprijinul M.A.E., al Ambasadei Romaniei la Luxemburg si al “Luxembourg for Tourism” ( www.visitluxembourg.com)
Mulțumim pentru ajutor Companiei Paralela 45

Uscatoare rufe