Destin e un cuvânt ce are sens doar în nenorocire, spune Emil Cioran. Dacă-i așa, și nu-l putem contrazice pe marele filozof, atunci care-i opusul lui în împlinire, în binecuvântare?
Viața fiecăruia dintre noi are o traiectorie, un parcurs blând, sinuos ori nefast. Se crede că în mare parte ține de noi modul în care ajungem să trăim. Mulți dau vina însă pe soarta care deja le-a fost creionată, iar ei nu pot face nimic pentru a schimba ceva în bine.
Doctorul Joe Dispenza contrazice o astfel de gândire în cartea sa, „Supranatural – cum pot oamenii obișnuiți să facă lucruri neobișnuite”. Cercetătorul aduce argumente științifice și palpabile, demonstrând cum ne retezăm singuri aripile, cum ne predăm fără să opunem rezistență gândurilor și acțiunilor care duc la deteriorarea noastră interioară, influențând apoi întreaga existență. Boli, eșecuri, viață degradantă.
Privind-o zilele trecute pe Florina, o prietenă din copilărie și adolescență, care aproape devenise parte din familie, am avut cel mai cutremurător sentiment cu privire la evoluția, mai bine zis involuția umană.
O știam frumoasă, cochetă, ochi albaștri, în rimă perfectă cu părul negru. Rubensiană, cu un farmec aparte, era cea mai curtată fată din grupul nostru. Avea și un simț al umorului dezvoltat. Era o tânără căreia viața îi promitea lucruri frumoase, iar ea la rându-i avea ce dărui.
Doar că undeva s-a produs o ruptură. Nu știu dacă gândul neajutorat a adus-o în starea în care am văzut-o de curând, însă cuvântul destin așa cum îl definește Emil Cioran, i se potrivește în cumplitul lui înțeles.
Îmbrăcată ponosit, trăgând după ea un copil, și cu alți trei care o așteptau acasă – plus un soț leneș și agresiv -, cu ochii pierduți în neunde, Florina de azi, o tânără mult prea bătrână, era definiția hăului fără întoarcere.
Am vrut să opresc lângă ea, dar n-am putut. Ce i-aș fi zis? Nu mi-aș fi putut ascunde multele sentimente care mă încercau la vederea acestei alunecări, și nici ei nu cred că i-ar fi făcut bine să o aflu așa.
Știu însă că ar fi putut să-i fie altfel azi, doar că a ales greșit. De ce? Nu știu. Poate că și-a urmat gândul inconștient, nu pe acela luminos, care ar fi călăuzit-o departe. Poate că ascultându-și inima a uitat de rațiune, deși inima ne ghidează de cele mai multe ori acolo unde ne e bine. Sau poate că așa i-a fost să fie. Cine știe cu certitudine de ce sau de cine suntem ghidați în viețile pe care le trăim?
Comentează