Dragul meu, cum să te salut? Ți-aș spune „Buni zori”, dar e prea devreme. „Bună seara”, ți-aș zice, dar mi se pare prea rece, prea distant pentru cineva pe care-l întâmpini cu iubire. Te sărut, ți-aș putea spune, dar rostirea în sine mă doare. Aș vrea să se întâmple, însă e imposibil. Niciodată buzele noastre nu se vor mai cunoaște. Timpul le-a înstrăinat. Definitiv. Amintirea doar le-a rămas vie. Atât!
Casa mi-e prea mare. Pereții mă strâng. Liniștea domină. Mă joc cu clapele pianinei, dar notele nu se leagă armonios. Degetele mele stângace sunt de vină. Mă plimb de la un capăt la altul și dau de amintiri. Camera Lucianei, proaspăt renovată, după ce și-a propus să renunțe la pereții roz pe care atât de mult și i-a dorit când era mai mică, e tăcută. Mult prea tăcută. Camera noastră, a mea acum, nu mă îmbie la odihnă. Nu mă cheamă. Traversez holurile, terasele. Nu știu de ce. Nu știu ce caut. Nu știu ce aștept. Cobor la parter. E rece. Nu-mi spune nimic. Plec. Cerul nu e prea prietenos în noaptea asta. Semiluna se ascunde după nori. Nu prea vrea să se arate. Nu sfidează ca de obicei. Se ține în umbră. Ca femeia care, necoafată fiind, nu se arată ochilor iscoditori.
Fac exerciții de singurătate. Singurătatea îmi priește. Întotdeauna mi-a plăcut să am spațiul meu, dincolo de gălăgie. Doar că acum, împrejurările nu-mi dau voie să mă bucur de solitudine. Luciana e în drum spre mare. Altădată când pleca de acasă, era sărbătoare. O știam în siguranță, la bunici, iar noi ne regăseam ca în primii doi ani ai iubirii noastre. Eram doar noi. Tu și eu, eu și tu. Singuri pe lume. Singuri în univers. Și acum suntem tot împreună. Vezi, cineva a făcut să fim împreună mereu?! Suntem amândoi în același loc, doar timpul e ușor diferit. Tu îmi dictezi poeme, eu îți șoptesc dorul, neuitarea. Tu îmi trimiți îmbrățișarea vântului, eu te mângâi pe frunte. Știu că palmele mele te-ajung, așa cum brațele tale mă găsesc.
Cât de lungă poate fi noaptea asta? Când a început, știi? Presimt că voi avea nopți nesfârșite, până ce copilul nostru se va întoarce. Dar nu-i nimic. Sunt obișnuită să nu dorm. În fond, la ce e bun somnul? Pentru uitare, poate. Când dormi, uiți tot. Nu mai ești nimeni. Nu ești nimic. Un trup abandonat. Supus uneori viselor, ori coșmarurilor. Ambele înșelătoare. Visele te mint frumos. Coșmarurile te supun chinului. Se joacă cu mintea, cu sufletul tău. Așadar, nesomnul poate fi binevenit, nu?
Aș putea citi, dacă furtunile gândului mi-ar permite. Pe masă, lângă alte cărți, îmi stau „Scrisori către Felice”, de Franz Kafka și „Scrisori de dragoste către viață” – Osho. Mi-e dor de lectură. În ultima perioadă n-am prea avut răgaz. Am citit doar câte o pagină – două, pe furate. Simt că mintea mi se încețoșează. Trebuie s-o hrănesc corespunzător. Să n-o las în amorțire. Cele două cărți le-am achiziționat ieri. Scrisorile lui Kafka au fost destinate unei femei pe care a iubit-o, cu care s-a logodit de două ori și de care s-a despărțit de două ori. Am citit câteva. Nu mi se par extraordinare. Aveam alte așteptări. Le credeam mai profunde. Mai pline de esență. Dincolo de faptul că le lipsește poezia, ceea ce de înțeles într-un fel, mi se par prea comune. Sigur că am citit doar câteva, la început, iar începutul, chiar și în iubire e anevoios, e reținut, lipsit de îndrăzneală, timid. Cu trecerea timpului, sentimentele capătă substanță. Exaltarea interioară se produce mai târziu, când cei doi se simt, se cunosc trup și suflet. Se aștern unul la inima celuilalt. Se dăruiesc cu totul.
Despre scrisorile lui Osho nu știu ce să-ți spun deocamdată. Titlul m-a atras – „Scrisori de dragoste către viață”. Mie, viața mi-a scris câteva scrisori importante până acum. Scrisori care mi-au arătat fericirea, care m-au durut, și încă mă dor, scrisori pe care încă nu le-am înțeles, dar sper să le deslușesc mesajul. Poate, citind cartea lui Osho, voi găsi răspunsurile așteptate și voi învăța la rându-mi să scriu vieții scrisori de dragoste. Cine știe?
Te-aș întreba ce faci, dar mă gândesc că ar fi nepotrivit. Te-aș ruga să-mi povestești ceva. Orice. Știi că-mi plăcea să te ascult. Ascult noaptea acum. Ea, ca și tine, are multe de spus. Cuvintele ei răzbat până departe. Cuvintele ei au culoarea cărbunelui, dar sunt atât de catifelate. Au duioșie. Sunt tandre. Îmi plac cuvintele nopții. Am învățat cum să le-ascult. Ele nu se-ascultă oricum. Nu oricine le deslușește taina. Cred că am început să le acord atenție, când tu ai început să taci. Da, tăcerea ta le-a redat lor graiul. Așa am deprins limbajul nopții. În absența vorbelor tale.
E liniște! Casa toată e în tăcere. Doar amintirile glăsuiesc. Ele se izbesc de mine, și eu de ele. Ne apropiem, apoi fugim unele de altele. Ne îmbrățișăm. Ne strigăm „adio”, dar știm că ne vom mai căuta. E liniște! Casa tace, și eu ca și ea…ascult…ascult pașii amintirilor.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
Comentează