Gânduri în fața clădirii Guvernului…

Sunt de acord cu cei care spun că sunt un om straniu si că nu întotdeauna rimez cu vremurile. De fapt, nu știu cum poți rima cu vremurile, pentru că vremurile nu sunt niciodată o poezie, în niciun caz cu rimă. Sunt colțuroase și nedrepte cu unii și scandalos de permisive și blânde cu alții..
Dar de ce sunt eu stranie? Pentru că funcționez greșit. O fi un “defect de fabricație”. Eu acord credit oricărui om. Ideea aceea, potrivit căreia “oamenii sunt buni” s-a instalat comod în ADN-ul meu și-și face de cap. Eu nu reușesc să mă uit încruntată la vreun seamăn de-al meu, decât atunci când nu mai există nici cel mai mic dubiu că omul e rău. Abia când simt bocancul lui pe capul meu, bat în retragere. Până atunci îl privesc cu prietenie, chiar și atunci cand Planeta mă trage de mânecă, susurându-mi la ureche : ” Fugi, mâncând pământul, omul ăsta e un ticălos!”. În mintea mea, el însă e bun , și-i găsesc mereu circumstanțe atenuante, chiar și atunci când o ia pe arătură. Un hoț de mă pungășește – sunt în stare să-mi spun în gând, în timp ce oftez si-mi șterg lacrimile: ” Săracul, cine știe ce drame personale are, ce anume l-a împins să fure..”. Din acest motiv am luat destule “lepșe” în viață. Și în cea personală, și în profesie…
Am făcut acest preambul, pentru că ieri mi-am luat inima-n dinți și am facut o plimbare în Piața Victoriei, plină ochi cu oameni. A fost un imbold jurnalistic, izvorât din permanentele remușcări pe care le-am avut cu 27 de ani în urmă, când, în timpul Revoluției, preocupată cu alăptatul pruncului nou-născut, am văzut evenimentele doar la televizor. 27 de ani am trăit cu sentimentul că istoria a trecut pe lângă mine, prin cutia televizorului. Aseară am simțit nevoia să simt, să văd cu ochii mei, să ascult. Nu m-am amestecat cu lumea. Am stat pe margine, ca un observator, îndesându-mi căciula pe ochi. Mulți ar putea spune ” din lașitate”. Mă voi explica.
Cum spuneam, cred în oameni.Și mai am o trăsătura de caracter ( ați sezizat : nu am spus ” calitate”) : sunt un om disciplinat. Din cele două adunate, rezultă cumințenia mea în fața legii. Ca un cetățean responsabil, am fost la vot. Crezând în oameni, mi-am impus mereu să trăiesc cu convingerea că oamenii aleși sunt oameni buni. Că vor binele acestei țări și că în “binele acestei țări” îmi voi găsi și eu binele meu. De aceea, am acordat credit guvernelor, mai cu seamă când rimau cu ceea ce am votat eu. Iar când nu s-a întâmplat așa, le-am respectat pur și simplu legile. Pentru că, repet, cred în disciplină. Sunt sigură că, în opinia unora, reprezint “miligramul” perfect din “masa” de manevră. Că aș fi ușor de prostit și de manipulat. Poate. Dar, repet, îmi impun să cred că cei care ne conduc, chiar ne vor binele. Iar ceea ce și-au propus să facă ( și cu care au și convins lumea să-i voteze) par a fi exact lucrurile de care are nevoie o țară în derivă. DECI, lăsați-mă să cred în ei! Ideea cu SUS! și JOS! mă îndurerează profund, pentru că îmi clatină liniștea și credința în oameni…
Cum spuneam, în orice lucru care se întâmplă, încerc să văd partea bună. De aceea, chiar dacă nu sunt de acord cu ei, nu m-am uitat deloc încruntată nici către cei mulți, pe care i-am văzut “pe viu” aseară în Piața Victoriei. Pentru că îi înțeleg și pe ei. Marea lor majoritate sunt oameni de ispravă ( nu mă refer la “derbedii infiltrați”, cu care sper să se descurce, întotdeauna la fel de bine, oamenii în uniformă). Sunt oameni serioși, familiști, care își doresc liniștea celor dragi, sunt tineri care vor să trăiască într-o Românie curată. Sunt oameni care au trecut prin multe, cărora li s-au năruit de prea multe ori speranțele și care, iată, s-au simțit din nou amenințați. Poate dintr-o insuficientă înțelegere a lucrurilor. Sau poate dintr-o manipulare perversă. Sau poate din acea groază pe care o naște în noi, orice nouă faptă a celor care ne conduc. Ani la rând ne-am obișnuit ca “de sus” să ne vină numai lucruri rele. Aproape că nu mai avem încredere în nicio lege dată, în nicio hotărâre luată. ” Țara se va umple de hoți, ticăloși și corupți!” – anticipa simplist cineva, urmările controversatului act legislativ. “-Ați studiat ordonanța?” – îl întreba un reporter. “- Nu, dar dacă le dă drumul la toți, e clar ce ne așteaptă!”….
Suntem un popor de dezamăgiți, cu speranțele scufundate. Aproape că nu mai credem că ni s-ar mai putea întâmpla și ceva bun și privim totul cu suspiciune. Eu nu. Pentru că sunt , cum spuneam, un om ciudat, atipic. Eu încă mai cred în oameni și, prin urmare și în țara pe care aceștia o compun…
…..Nu am stat decât câteva minute în Piață, și m-am întors acasă cu regretul că o mare neliniște a pus din nou stăpânire pe români. M-aș bucura să se molipsească din încrederea mea. Din cumințenia mea încrezătoare. Vă rog mult să nu-i spuneți “lașitate”. Ci pur și simplu, o altă prioritizare a lucrurilor importante din viața mea. Mă încăpățânez să cred că cei care mă conduc vor avea grijă de țara asta, iar eu, între timp, voi putea să mă focusez pe lucrurile mărunte care ne fac fericiți: pe copiii pe care îi am de crescut, pe părinții pe care îi am de îngrijit, pe meseria căreia am decis să mă dedic, pe oamenii care mă iubesc. Acestea sunt prioritățile mele. Cei care ne conduc nu fac parte din prioritațile mele. În ei am doar încredere.