Penibilul… poate cea mai invincibilă și indescifrabilă teamă a unora și neașteptat, cel mai bun prieten al altora, fără a face vreun efort special. Ei bine, prieteni dragi, linia de plutire dintre cele două extreme e un fir subțire, instabil. Clar echilibristica te poate ajuta, sau și mai bine, puțină educație, simț al ridicolului și o dezvoltată cunoaștere a sinelui.
Balanța nu înclină în nici o direcție, deci cumva mingea e în terenul fiecăruia, iar cea mai bună pasă luată în viață este cea pe care ți-o conferă atitudinea elegantă într-o lume în care vulgarul și ignoranța fac casă bună cu orice invidid care nu are puține contacte pentru a face, cu sclipire, ceva sinapse. Ideea e că prin jurul nostru vedem din ce în ce mai des oameni care se dau în spectacol, părându-le această mascaradă un circ divers, fără să-și dea seama că păpușarii principali sunt chiar ei.
Dar oare cum îți dai seama, ai să întrebi cu indignare, sunt sigur de asta, care este limita de neatins dintre penibil și măiastru, dintre eleganță și vulgaritate, dintre ridicol și admirabil? Poate că indicatorul stă fix în bunul simț. Nu l-am învățat la școală și nici la meditații intense nu se oferă. Showroom-urile nu au în oferta lor asta și cu atât mai puțin n-ai să-ți dai seama când devii ridicol dacă încerci la orice pas să demonstrezi ceva.
Nu stiu dacă e cazul să fim cum și-ar închipui unii că trebuie, dar uneori în viață este bine să ne uităm peste umăr și să încercăm să nu concentrăm toată povestea despre lume în jurl unui singur principiu. Atunci cu siguranță, eleganța aceea de a trăi va fi o simplă minciună cu un puternic caracter distractiv. Știu că nu-i ușor să iei un pumn în freză tocmai când te aștepți mai puțin și tocmai de la tine, dar mai bine un knockout decât un duș cu apă caldă din care cu siguranță n-ai nimic de învățat.
Povestea asta cu limitele și cu analiza propriei noastre ființe se spune deseori, dar de fiecare dată se scapă din vedere un lucru – vanitatea oamenilor, cea pe care toți o avem, mai mult sau mai puțin pronunțat și care nu ne dă cu fundul de gheață, dar nici nu ne menajează prea mult. Aici e cheia, căci megalomania ne poate fura, pe furiș, și mințile și valorile. Vorbim mult fără a transmite, deseori, ceva consistent, palpabil!
Amestecăm în discuții și realități și închipuiri, cu ușurință, neputând să discernem că, fără voia noastră, ne înregimentăm în zone care nu ne sunt specifice. Cu vorbe lovim și anihilam. Ele ne ajută la alint și ne scapă de mustrări atunci când nu reușim să le așezăm în locul potrivit. E cert că vorba lungă aduce pagubă și lipsa consistenței nu poate produce nimic vandabil. Martirismul unor cuvinte, atitudinea pusă în argumente incoerente, sunt fapte care nu te fac să epatezi, ci te transformă în circar al lumilor ce te acaparează într-un joc periculos, pe care, oricât de mult ai încerca, n-ai cum să-l câștigi. De ce ? Pentru că esențele stau în tăceri, în concis, în real, în măsură, în analiza propriilor valori.
Eu am găsit mereu fitiluri pentru a spune fără să spun prea multe. Că nu e nevoie de fraze interminabile pentru a transmite, știu deja, dar am incendiat mințile, și știu că pompierii mă pândesc, cu idei, cu stranii jurăminte.M-am lovit singur de incendiu, dar am descoperit așa, că indiferent de ce ți se spune, poți vedea realitatea în realități, că nu e nevoie de lună pentru a demonstra iubirea, că nu e nevoie de 30 de cărți pentru a pune două întrebări, ci doar de una, cea potrivită.
Iar vorba măsurata, eleganța, atitudinea regală de a trece prin existență, ne dă dreptul la alternative, păstrându-ne lucizi în liga rumorilor. Și uite-așa nu mai știm – de cine fugim și cine suntem? Dar e bine să fim, conștienți, demni și departe de penibil. Iar asta-i educația și inteligența (o necunoscută) , căci până la urmă asta înseamnă a fi sau a nu fi om!
Foto – Ana Maria Halalai
Comentează