Pare a fi un joc de cuvinte. Ascunde însă înțelesuri adânci. Și grele. Despre forța iubirii auzim des vorbindu-se. O iubire pătimașă este în măsură să mute munții din loc, să întâmple lucruri la care nici cu gândul nu poți gândi. Iubirea vindecă, iubirea crește aripi și înalță. Iubirea dovedește orice piedică și împinge lucrurile înainte, uneori pe poteci neumblate. Iubirea umple goluri și construiește. Lucruri nebănuite au săvârșit oamenii extraordinari ai planetei, atunci când au iubit. Iar toate dezastrele lumii s-au născut atunci când iubirile și-au găsit sfârșitul. Sau când nici ele nici măcar n-au existat. Un om care iubește, nu poate face rău. Își poate doar face rău lui însuși, atunci când iubește greșit. Mai bine zis, persoana greșită. Una peste alta însă, o iubire împărtășită este, până la urmă, cea mai corectă definiție a fericirii. Iar Forța iubirii este mai mult decât o operație matematică ce înmulțește, ca la ora de Fizică, masa cu accelerația. Este o forță care are cu totul alte definiții și efecte nebănuite.
Aceleași două cuvinte însă – forță și iubire – pot fi răsucite, conducându-te către un dezastru : Iubirea cu Forța. Cineva spunea “Dans l’amour il y a toujours l’un qui aime et l’autre qui se laisse aime” . Prin urmare, unul din înțelepții lumii a priceput, înaintea noastră, că “diviziunea muncii” funcționează și într-o relație, și din păcate, cât se poate de prozaic : mai mereu între doi oameni adunați laolaltă de Cupidon, unul va iubi mai mult decât celălalt, celălalt “lăsându-se” iubit. Și asta din varii motive : comoditate, decepția unor relații anterioare, alte “calcule” mai mult sau mai puțin ortodoxe. “- Lasă, mămică, e băiat bun! Mărită-te cu el, că iubirea oricum trece. Și mai e și vorba aceea : pofta vine mâncând!” – am auzit deseori mame, sfătuindu-și “de bine” fiicele, aflate în cumpăna unor alegeri. Dar în acest caz este vorba, până la urmă, de o iubire asumată. Oarecum, de ambele părți : și de cel care iubește, și de cea care se lasă iubită. Sau viceversa.
Mult mai gravă e situația în care apare “Iubirea cu Forța”. În care unul din parteneri încearcă să-l “domine” sentimental pe celălalt. De regulă, o face cel mai “puternic”. Cel care are un “ascendent” față de parteneră. Îi este șef. Are banii care ei îi lipsesc. Îi speculează “victimei” sale anumite limite, necesități și dependențe vitale. Atunci începe “desantul” : ascendentul lui devine manifest, în mod dur și nemilos, împins din spate de mecanismele complicate ale orgoliului masculin. Ce dacă ea nu-l iubește? El o vrea și gata! E o chestiune de orgoliu, îi hrănește satisfacția de a obține tot ceea ce vrea. Și, până la urmă, tentația “fructului oprit” a functionat întotdeauna. Cu cât ea i se opune mai abitir, cu atât el devine mai impulsiv. Da, iubirea cu forța poate da roade. Îngenuncheată de problemele pe care el i le-ar putea rezolva, este posibil ca, într-un final, ea să accepte. El va fi satisfăcut, ea – învinsă. Iubirea cu forța va fi perfectă pentru cei din jur, care nu ii vor ști dedesubturile, însă extrem de chinuitoare pentru cel “îngenuncheat”. Într-un final, pentru amândoi. Pentru că nu poți fi fericit alături de un om care nu este.
Forța iubirii nu se va manifesta niciodată în iubirea cu forța…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : VIZIK
Comentează