Este iarnă, dar o iarnă ”văraticotoamnă” . Visez sub răceala geamurilor calde să ningă. La știri toți merg la munte căci vor peisaje ”faine” de pozat dar eu n-am nevoie decât de o pală de zăpadă pe pământul curții ca să zâmbească și pentru vietățile mele un om de zăpadă. Acum e mort. E nins în abureala stropilor de ploaie inexistenți. Trăiește în moartea sa zilnică și toxică. Îi moare speranța iernii de demult.
În loc de straturi mari de nea, avem razele soarelui care curg amar pe streșini, dar cu răceala și gerul neobosit de a ne îngheța și alunga în case. Trăiesc și eu ca un om de zăpadă trist și bolnăvicios la geamul casei, spre dorința de a vedea o steluță albă picând din cer. ”Ia-mă nene cu căruța/Fac și eu căruțostop” era primul meu vers din vară. Acum compun balade triste în memoria fulgilor și oamenilor de zăpadă, cu sănii imaginare.
Trăiesc un neobosit poem, mai mare ca Luceafărul și mult diferit, căci este trist și nu are geniul iubirii stelare.
Trăiesc poemul furgilor de nea în absența lor. O să le cer autograf atunci când o să vină pe pământ, dar până acolo rămân la visul omului de zăpadă cu figura moartă, fiindcă tot ce e absent pare în deces prelung. Te aștept încă, înviat din lipsa ninsorii, omul meu de zăpadă.
Ana Luciana Avramescu, elevă în clasa a VI-a B, școala Sângeru
Comentează