Obișnuiesc, deseori, să mă autoanalizez, pentru a vedea dacă sunt un om bun sau unul rău. Nu mă ajută la nimic, dar simt nevoia unor confirmări. Ca să dorm mai liniștită, poate. Sau ca să am ce îndrepta. E un automatism de genul urcatului pe cântar, care te bucură sau te întristează. Exercițiul este unul voluntar, repet, nu mă obligă nimeni să-l fac, iar dacă tot îl fac, mă căznesc să fiu cât mai corectă, cât mai obiectivă. Ba, chiar afurisită, cu mine însămi. Doar n-o să-mi fur singură căciula, pe frigul ăsta!
Judecata o fac cam așa:
Privesc spre copilărie. Când eram mică, obișnuiam să smulg aripile muștelor și mă amuzam apoi de transformarea lor din zburătoare, în terestre. Pe marile ecrane rula, pe atunci, ” Călărețul fără cap, – pe masa din bucătărie a mamei – miștele fără aripi. goana lor, pe masa din bucătarie, metamorfozate în gândaci. Deci – sunt un om rău, deși, fiind copil, nu se pune. Și eu și Marian, vecinul de etaj și colegul meu de șotii, eram însă convinși că facem experimente științifice. Cu toate acestea, omenirea nu ne-a fost recunoscătoare nici până în ziua de astăzi. Oricum, din această primă analiza, rezultă clar că eram un copil rău.
Tot mică fiind, obișnuiam să fur vișinată din rezervele lui tata și să i-o duc pe furiș lui nea Pavel, instalatorul blocului, care ne dădea voie, în schimb, nouă, copiilor din bloc, să cutrierăm subsolurile ce miroseau a igrasie. Ne jucam pe atunci de-a eroii lui Jules Verne, aflați într-o uluitoare călătorie spre centrul pământului. Și, cum hoția nu poate fi considerată o faptă bună, tata îmi aplica cate o curea ( nu pentru Julesc Verne, ci pentru visinata subțiată! ) iar eu mă autoîncadram în tabăra celor răi.
În același timp însă, nu pot uita cum furam de acasă și hăinuțe din șigonier și i le duceam lui Cami, fetița de peste drum, care copilărea într-o sărăcie lucie și se bucura până la cer și înapoi, chiar și de rochițele care pe mine mă exasperau ( eu fiind o fetiță extrem de băiețoasă). De aici se vede că sunt, totuși, un om bun.
Când eram la școală, le dădeam voie tuturor colegilor să copieze după mine. O mulțime de trântori au luat note de trecere pe spinarea mea. Aparent, sunt un om bun, după cum se deduce din asta, deși datorită unora ca mine au reușit să treacă clasa tot felul de netrebnici și să ajungă mai apoi prin guverne și parlamente.
Alt paragraf: nu am putut niciodată să-i invidiez pe cei care au reușit, în viață, mai mult decât mine; nu am invidiat femeile tulburător de frumoase, nici pe cele cărora Dumnezeu le-a dat bărbați de ispravă, nu m-am uitat chiorâș nici la colegii cu salarii mari, nici la trăitorii în vile cu piscină, nici la posesorii de mașini de fițe. N-am știut niciodată nici să-i urăsc, nici să-i sap, nici măcar să-i vorbesc de rău. Deci, s-ar zice că sunt un om bun.
În schimb, nu pot ierta. Nu pot trece peste trădări. Nu pot privi cu blândețe către oamenii care mi-au furat munca. Care au profitat de mine, pentru a se strecura pe un loc “mai în față”. Către cei care mi-au înșelat încrederea. I-aș strânge pe toți de gât și i-aș târâ prin mocirlă, atârnați de coada unui armăsar nărăvaș. Mă trezesc noaptea, rugându-mă să li se răsucească viața cu fața spre întuneric. Deci, dacă nu pot ierta, ar rezulta că aș fi un om rău, nu-i așa?
Îmi iubesc colegii de echipă, le sunt recunoscătoare pentru faptul că mi-au rămas alături de atăta vreme și aș face orice, să știu că le este bine. Detest să fiu severa cu ei, și de multe ori o iau în barbă, din cauza asta. Dar, repet, îi iubesc și-impercep ca pe familia mea de la serviciu. Aș zice că, din acest punct de vedere, sunt un om bun. Sau, măcar un șef bun.
Însă mărturisesc că , pe lângă cerșetori trec, în 90 la sută din cazuri, fără să întind un ban. În fiecare din ei văd un potențial ticălos, care vrea să mă fraierească, inventând povești lacrimogene, pentru ca apoi, după primul colț, să-mi investească donația într-o țuică de prună. Deci…nu sunt un om tocmai bun, se pare…
Mai e ceva. Mă bucur când dușmanilor mei le este rău. Jubilez, când unui șef idiot hoții îi sparg casa sau când un coleg nesuferit își rupe o mână. Consider că este voința divină, că primește ce-a meritat. Nu reușesc să fiu tristă și să-mi fie milă și…admit că și prin asta, demonstrez, de fapt, că sunt un om nu prea bun. Adică, rău.
In schimb, sunt în stare să-mi las somnul baltă și să vin , în miez de noapte , să te ajut, dacă te afli în necaz ( încearcă-mă, dacă nu crezi! ) – deci, sunt un om bun.
…..Exercițiul acesta poate continua la nesfârșit. La urma urmei, fiecare faptă a noastră, fiecare atitudine sau gând, ne pot așeza în tabăra celor buni, sau a celor răi. Important este ca, din când în când, să ne dăm câte un astfel de extemporal. Așa, ca să vedem cum stăm. Cât de curajos ne putem privi în oglindă.
Și pentru că încă suntem în plină sarbătoare a Crăciunului, un astfel de exercițiu este chiar binevenit. Cu condiția ca, după aflarea “verdictului”, să nu-l ignorăm.
Comentează