Ea și El Legea e de partea ta

Executarea hotărârii privitoare la un minor sau cum să distrugi iremediabil un copil

Astfel cum vă promiteam în articolul precedent, astăzi am să vă povestesc cum a decurs una dintre executările silite a unei hotărâri privitoare la un minor, la care subsemnata am reprezentat și asistat mama la care se afla minorul.

Mama și copilul erau din provincie, aceasta divorțând de tatăl copilului de curând. Relațiile se distruseseră datorită faptului că tatăl plecase în străinătate la muncă și îi cam plăcea să bea, atât de mult încât nu mai era în stare să păstreze nicio normă de civilizație față de mama copilului său și nici față de copil. Era recalcitrant, violent verbal și fizic, indiferent față de nevoile celor doi, neimplicat în viața copilului său. A fost pentru prima dată în 21 de ani de profesie în care am văzut o hotărâre judecătorească inimaginabilă și inacceptabilă, deși subsemnata evit să critic o hotărâre sub acest aspect al opiniilor judecătorilor, însă această hotărâre încalcă orice principiu și normă legală cu privire la stabilirea domiciliului unui copil. Astfel, tatăl era plecat de câțiva ani în străinătate, de copil se ocupa strict mama, tatăl afirma că trimitea bani copilului și soției, însă nu direct acesteia ci familiei ei, astfel că banii nu ajungeau la ea și nici la copil. De câte ori venea în țară scandalurile erau neîntrerupte, copilul bruscat, tatăl neimplicat, astfel cum am mai spus. Cei doi hotărăsc să divorțeze, însă hotărârea este halucinantă, instanța dispune stabilirea domiciliului copilului la tată, luând în considerare promisiunea acestuia de a se întoarce definitiv în țară, la un moment dat, în condițiile în care acesta nu avea nici măcar casă, domiciliul lui fiind în casa mamei. S-a luat în considerare faptul că salariul tatălui este mai mare decât al mamei, în condițiile în care mama avea grijă continuu de copil din toate punctele de vedere de când se născuse. După pronunțarea hotărârii de divorț, tatăl părăsește România și se întoarce la muncă în străinătate de unde nu s-a mai întors decât după 1 an și jumătate, în tot acest timp mama fiind singura persoană care a avut grijă de minor. Din cauza traumelor psihice la care a fost supus, minorul a necesitat ajutor psihologic și mai mult a căpătat deficiențe de vorbire și exprimare, necesitând intervenții specializate, de care s-a ocupat tot mama. Presată de scandaluri și amenințări venite inclusiv din partea familiei ei, fiind desconsiderată pentru faptul că a divorțat, mama pleacă din orașul natal și se mută în București, nu înainte de a solicita în provincie schimbarea domiciliului copilului la mamă.

Deși tatăl a fost anunțat și acesta și-a exprimat acordul cu privire la mutare, instigat de membrii familiei, tatăl se întoarce în România și pornește executarea silită pentru preluarea minorului la domiciliul său din provincie, neluând în considerare faptul că de peste 1 an și jumătate minorul nu-l văzuse.

Consider și acum că greșeala mamei a fost aceea că nu a atacat hotărârea de divorț și stabilire a domiciliului minorului la tată, cu apel. Vârsta fragedă a acesteia, lipsa sprijinului familiei sale, frica, singurătatea în care se afla, plus amenințările familiei soțului că o vor distruge și nu va câștiga niciodată un proces în acea localitate, unde o rudă apropiată a tatălui era chiar judecător, au făcut-o să încerce să se înțeleagă verbal cu tatăl copilului, mai ales că acesta era plecat în străinătate și nu avea nicio intenție să se întoarcă în țară.

Primind somație de la executor cu privire la predarea copilului la sediul executorului de unde va fi preluat de către tată, aceasta disperată ajunge la mine. Am introdus contestație la executare și solicitare suspendare executare silită până se va definitiva dosarul din provincie referitor la stabilirea domiciliului minorului. Paralel, până se suspenda executarea, aveam obligația să mă prezint la sediul executorului cu minorul pentru a i se preda tatălui sau pentru a se constata refuzul minorului de a-și însoți tatăl. Am vorbit personal cu minorul și acesta a început să plângă că el nu merge nicăieri, nu pleacă de lângă mama lui, îi e frică de tată, a început să nu mai poată pronunța cuvintele de spaimă, intrase într-un fel de atac de panică, am solicitat intervenție medicală. Copilul nu avea decât 5 ani și era distrus psihic. Nu povestea decât că tatăl lui mirosea a băutură și că își amintește cum l-a pocnit pentru că îl deranja din somn când era mai mic, deci în urmă cu 1 an jumătate, când avea 3 ani și jumătate. Este impresionant ce sechele pot lăsa astfel de comportamente și ce traume ireparabile pot cauza asemenea violențe și respingeri ale părinților.

Eram într-o situație fără ieșire. Mama a zis că-l ia cu forța și-l duce la executor să vadă cum îl respinge pe tată. Nu i-am dat voie, având în vedere prevederile art. 911 alin.4 NCPC prin care mi se interzice un astfel de comportament abuziv față de copil. Dacă nu-l duceam, mi se putea imputa că mă opun executării unei hotărâri și riscam să fiu dusă și la poliție, mama la fel, nu mai vorbim de pierderea dreptului de a mai profesa. Am solicitat executorului să amâne și să propună o altă zi, pentru a încerca să explicăm minorului pe larg, fără să-i provocăm vreo traumă. Ni s-a fixat termen peste 2 zile. Evident este un abuz. Dar, am mers mai departe și am atacat și acest aspect în instanță. Evident că a fost imposibil să ne înțelegem cu copilul, acesta tremurând numai la auzul că pleacă fără mama lui. Și mi-a venit o idee, zic eu, genială. Am solicitat de urgență prezența unor asistenți sociali și psihologi de la Protecția Copilului (DGASPC) care să îl convingă pe minor să meargă la executor sau să ia act de refuzul minorului. Am anunțat și executorul prin fax și mail. Toate acestea au trebuit făcute într-o singură zi. Protecția copilului a înțeles situația și a venit în întâmpinarea solicitării mele, cu 2 ore înainte de ora la care trebuia să ducem copilul la executor s-au prezentat la domiciliul minorului. După 2 ore de discuții foarte frumoase și liniștite, la care noi nu am participat, ni s-a eliberat un proces-verbal prin care asistenții au confirmat faptul că a fost înregistrat cazul, s-a constatat refuzul minorului de a părăsi domiciliul și a-și vedea tatăl și că Protecția Copilului nu poate permite nimănui să oblige un copil să meargă cu forța dacă nu dorește, fiind interzis de prevederile legale. Cu respectivul proces verbal ne-am deplasat la sediul executorului, unde au existat discuții în contradictoriu, tonalitate diversă, etc, puteți să vă imaginați. Mai mult, am fost personal acuzată că obstrucționez justiția și mi s-a pus în vedere că mi se va face plângere la Barou, întrucât din cauza mea nu se poate realiza executarea. Eram deja pe muchie de cuțit, însă nu m-am lăsat. Executorul a fixat termen peste 2 zile să vină la domiciliul minorului împreună cu tatăl, pentru ca însuși executorul să constate refuzul minorului. Și noi, și executorul am solicitat prezența asistenților și psihologului de sector, iar la data stabilită executorul s-a prezentat la domiciliu însoțit de încă un executor, un angajat pe post de bodyguard, poliție și tatăl, precum și alte rude. Protecția Copilului era deja în casă și s-a opus vehement, ca și mine de altfel, ca atâta lume să stea pe capul unui copil de 5 ani. Rudele au așteptat afară. În cameră cu copilul au rămas mama, asistenții DGASPC, tatăl și executorul după ușă pentru a observa comportamentul copilului. Intrarea tatălui în casă a fost cumplită, pentru că a provocat un urlet inimaginabil din partea copilului, care m-a făcut să izbucnesc în plâns. Și acum îmi curg lacrimi când îmi amintesc. Nici măcar executorul nu s-a putut abține, avea ochii plini de lacrimi și mi-a spus că urăște aceste cazuri, ar da orice să nu le mai aibă. Un NUUUUUUUUUUU din inimă s-a auzit din sufletul acelui copil, s-a aruncat în brațele mamei și trăgea de ea, ” Nu mă da, Nu pleca, Nu mă părăsi…, Nu vreau…… Îl urăsc pe ăsta, Mi-e frică de el, O să mă bată…..” . Îmi este imposibil să vă explic ce am trăit acolo. În loc să constate refuzul copilului și să-l scutească de traumele inevitabile, executorul a hotărât să stea ca cei doi să încerce să interacționeze, măcar să se cunoască. Deși m-am opus, acesta fiind un abuz în adevăratul sens al cuvântului, asistenții DGASPC au considerat că este în interesul copilului să se încerce apropierea. Și au stat împotriva opoziției și vociferărilor decente ale subsemnatei, consemnate în procesul-verbal, încă 2 ore și jumătate, doar-doar vor reuși să ia copilul de lângă mamă.

Tatăl a recurs la toate minciunile posibile, la care m-am opus și am obiectat de fiecare dată, certându-mă și cu reprezentanții Protecției Copilului și cu executorul, riscând tot. I-a promis că îl ia la plimbare în parc să se joace cu copiii, apoi vin înapoi, i-a adus un sac de jucării, un sac de dulciuri, îi băga pe gât pufuleți și ciocolată, ca unui cățel și apoi îi spunea să meargă până la ușă. Copilul a rezistat eroic. Evident că după vreo oră și ceva, a început să vorbească cu tatăl, mai ales că acesta îi promitea orice numai să ajungă până la ușă. Aici consider că Executorul și asistenții DGASPC au încălcat legea cu bună-știință și au comis un abuz inimaginabil asupra psihicului unui copil de 5 ani, și așa traumatizat și aflat sub supraveghere medicală și psihologică. Copilul a început să se joace cu tatăl, acesta a încercat să-l scoată din casă mințindu-l că doar se plimbă puțin, însă de fiecare dată am intervenit și i-am spus copilului că va pleca cu tatăl definitiv și își va vedea mama doar de două ori pe lună. Copilul se speria, se ducea lângă mamă și îi spunea tatălui, ”Merg cu tine dacă merge mama, fără mama nu merg. Nu o las pe mama singură, o iubesc pe mama” și o lua în brațe și o pupa. Mama era sfâșiată, mă ruga, mă implora din priviri să curm odată suferința acestui copil și a ei. Eu eram pusă în situația de a mă opune legii, a o respecta și a-mi pierde dreptul de a mai profesa. După 2 ore și jumătate, am pus piciorul în prag și am solicitat să iasă toată lumea din casă, să aducă poliția, armata, mascații, întrucât acesta este un abuz și nu au voie să distrugă psihicul unui copil. S-a ajuns până acolo încât executorul, cu mine și părinții copilului să stăm pe jos să ne jucăm cu copilul, doar-doar prinde încredere în tată și pleacă cu el. Este o încălcare flagrantă a legii și a drepturilor copilului.

Nemaiavând ce să facă, executorul mi-a spus că îi va pune o ultimă întrebare copilului, apoi va încheia procesul-verbal. L-a întrebat dacă vrea să plece cu tatăl lui, să locuiască cu tatăl, fără mamă în provincie, unde a mai stat (deși, repet, casa aceea era a mamei), însă copilul s-a uitat cu ochii în lacrimi la mamă, apoi la tată, apoi la mine…l-am încurajat și i-am spus, spune adevărul, spune ce vrei, nu îți face nimeni nimic, sunt aici ……și a spus: ” Nu plec nicăieri cu tine, dacă nu vine și mama mea!”. Apoi s-a aruncat în brațele mamei. S-a încheiat procesul-verbal, s-a hotărât că se vor integra într-un program psihologic, că tatălui i se va permite să viziteze și să vorbească cu copilul.

Epilog: Am reușit să suspend executarea silită, procesele continuă în provincie, s-a fixat pe cale de ordonanță președințială domiciliul la mamă în București, tatăl a obținut tot pe cale de ordonanță președințială în provincie program de vizită.

Tatăl nu a venit de aproape 1 an să își vadă copilul, nu contribuie la creșterea și educarea lui, nu-l sună. Copilul nici nu mai vrea să vorbească de el. Procesele continuă și la această oră, însă subsemnata am ieșit din acest caz. De ce? Pentru că orice faptă bună trebuie pedepsită. Nu am suportat niciodată să dau un deget și să mi se ia toată mâna, precum nu suport lipsa de recunoștință și lipsa de bun-simț și respect față de mine, atât timp cât eu respect aceste principii.

Această experiență a fost covârșitoare. Nu cred să mai am puterea vreodată să intru într-un astfel de caz. Am fost profund impresionată de acest copil care m-a luat în brațe și mi-a zis: ”Doamna avocata, mă ajuți să nu plec de la mama? Să nu mă lași…..” .

Dacă sunteți într-o astfel de situație și vreți să apelați la un executor, gândiți-vă nu de două ori, ci de o sută de ori înainte de a acționa în acest fel. Nici nu vă închipuiți ce traume pot suferi acești copii în aceste proceduri, și ce urme adânci vor lăsa astfel de incidente în sufletul, inima și psihicul unui copil, dar și a dumneavoastră. O astfel de procedură o văd benefică în cazul răpirii de copii, în cazurile extreme, când copilul este efectiv ținut cu forța departe de părintele lângă care este obișnuit să stea și față de care este mai atașat. Însă, în orice situație, traumele sunt inimaginabile și repercusiunile tragice.

Până data viitoare, gândiți profund, înainte să acționați!

 

 

9 comentarii

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • Sunt Francez. Incerc sa va explic in limba romana, dar nu scriu bine limba voastra.
    In primul rand, un copil iubeste de la nastere parentii sale. Orcare specialist in psihologie copil spune ca este important pentru dezvoltare corect a lui copil, contact si cu mama si cu tata.
    Din pacate in Romania, aveti articol 913 din NCPC care permite refuzul copilui.
    Un copil nu trebuie refuzat dreptul de vizita, el trebuie invatat de mic ca hotarare judecatoresc nu sa discuta si trebuie aplicat.
    In cazul in care sunt adevarat probleme de violenta, DGASPC sau Judecator poate modifica drept de legatura personala sau chiar suspendare lui.
    Articol 913 din NCPC, a adus in Romania, o numar incredibil de caz de alienare parental, cand un parent face presiune psihologica asupra copilui lui, in vedere sa cere lui copil sau sa refuz drept de legatura personala cu parent nerezident.
    Repet, caz cu violenta este uno si trebuie rezolvat de DGASPC si judecatori chiar cu decaderea de drept parental pentru parent agresor dar din pacate articol 913 NCPC, a facut ca copilui a devenit un obiect de santaj si razbunarea care parent rezident foloseste impotriva fost sot.
    Asta este punctul meu de vedere

  • Avand in vedere ca procedura instituita privind acest tip de executare, prin NCPC incalca flagrant atat interesul superior al copilului ( prin obligativitatea instituita de a trebui sa mearga, chiar contra vointei sale, cu celalalt parinte, mai ales dupa consilierea psihologica, procedura neincetand, ba dimpotriva, ajungandu-se ca parintele la care se afla copilul sa fie obligat la plata unor despagubiri, de parca copilul e doar un bun oarecare si astfel instituindu-se prin NCPS posibilitatea hartuirii si punerii in pericol a dezvoltarii psihologice armonioase a copilului) dar si drepturile sale ca om, incalcandu-se inclusiv conventiile internationale ( art 12 Conventiei ONU din 1989 privind drepturile Copiilor) privind drepturile sale ca om, va intreb de ce nu a sesizat nimeni pana acum Avocatul Poporului, urmand ca acesta sa ia masurile necesare pentru inlaturarea unor prevederi vizibil partinitoare si aducatoare de prejudicii in dezvoltarea unui copil? Inclusiv constatarea neconstitutionalitatii acestei mizerii instiutite de niste oameni care au vrut sa puna jugul ” parinte alienator” asura tuturor parintilor? De ce nu este extinsa evaluarea psihologica si asupra parintelui care instutie masura executarii, avand in vedere ca de multe ori, acesta face acest circ nu din din dragoste pentru copil ci din cauza relatiilor contradictorii cu celalalt parinte? Mai ales, de ce articolele privind acest tip de executare prevazute in NCPC, sunt atat de categorice incat din cauza lor nu se mai tine cont de faptul ca: parintele celalalt nu isi indeplineste obligatiile de intretinere, nu sprijina dezvoltarea armonioasa a copilului pentru 2, 3, 8 luni, un an doi, trei, iar dupa aceasta perioada, poate veni fara probleme, ca sa mai hartuiasca putin copilul? Va intreb aceste lucruri, din perspectiva faptului ca divortat fiind, iar copilul aflandu-se la mine, ca urmare a acordului amandorura, mama copilului nu a platit pensia de intretinere de mai mult de 2 ani, nu a venit sa viziteze copilul, nu s-a interesat de el deloc, iar baiatul nostru nici nu mai vrea sa auda de ea, insa, vazand aceste noi prevederi, va spun ca ma gandesc ca ar fi in stare sa supuna baiatul nostru acestui cosmar, numai ca sa-mi faca in ciuda?

  • Foarte impresionanta lupta. Felicitari D-na avocat, ma bucur ca totusi in lumea aceasta corupta mai exista oameni integri si cu suflet.
    Sunt si eu intr-o situatie disperata. Am un baietel de aproape 5 ani caruia i-a fost stabilit domiciliul la mine (sunt mama), custodie comuna si program de vizita pentru tata. In data de 24 aprilie 2016 i-am dat tatalui copilul la programul de vizita in vacanta sarbatorii de pasti … si ne-am inteles ca o sa-mi aduca copilul inapoi in 2-3 saptamani, dar din pacate nu sa intamplat asa. Nu a mai vrut sa-mi inapoieze copilul si cel mai rau e ca la influentat impotriva mea. (Eu fiind in Ploiesti si tatal in Medias, jud. Sibiu). Am vazut ca nu vrea sa-l aduca, invoca motivul ca, copilul nu vrea sa mai vina la mine … Am mers eu in Medias sa incerc sa-l i-au acasa … desigur ca nu am reusit nici macar sa-l vad de la distanta (nu am fost lasata), a pai ne maivorbind ca sa-l i-au acasa. Desigur ca am depus imediat plangere la politie, care din pacate nu sa solutionat nici in ziua de azi. Si am dschis actiune la judecatoria Ploiesti “ordonanta presedintiala pentru inapoiere minor”, la care intr-un final am obtinut hotararea judecatoreasca pentru inapoiere minor, fiind atacata prin apel (apelul ia fost respins) doar acum in data de 03.10.2016 (deschisa actiunea in data de 19.05.2016). Sau scurs 6 luni de cand copilul e la tata. Si e foarte bine instruit sa zica “nu vreau la mami”, “vreau sa raman cu tata…. ca aici imi place”. Nu mai zis ca l-am vazut doar de 3 ori in decurs de astea 6 luni de zile (a cate max 30 min la fiecare intalnire), deoarece tatal facea scandal in prezenta copilului si ma numea cum ii venea la gura … si nu mai zic ca stateau toti (fostu sot, parintii lui) ca jandarmii langa mine si copil … si intimidau copilul. Ii era frica micutului sa vorbeasca, sau sa-mi raspunda in prezenta tatalui. Cand il intrebam cate ceva … ducea privirea catre tata (astepta ca un fel de aprobare). Am incercat sa-i aduc aminte de momentele frumoase petrecute impreuna, cat de bine ii era cu mami … si cat de mult o iubea pe mami (de nedespartit)…. si dintr-o data m-am trezit ca nu-mi mai recunosc copilul. Copilul meu cel vesel, care zambea mereu … a ajuns sa fie un speriat, sa nu mai zambeasca, are o privire trista. Mi sa rupt inima de fiecare data cand am mers sa-l vad. Si totusi la intrebarea mea “vii cu mami acasa?”… imi raspunde “nu”, “vreau sa raman cu tati” … La plecare l-am rugat sa vina cu mine pan la poarta sa-mi zica “pa pa”, a inceput sa planga de frica ca-l i-au si-l duc … si zicea “nu vreau sa vin la tine”, “vreau sa raman aici”. Si vorba aia, tatal lui a fost mai mult absent decat prezent in viata copilului, doar ca eu am trait mereu cu ideea ca nu e bine sa inveti copilul impotriva celuilalt parinte, si nu i-am zis nici-odata copilului nimic rau despre tatal lui … si desi nu se vazuse multe luni, in acea zi de aprilie cand i-am dat copilul la vizita, micutul a reactionat frumos fata de tatal lui, ia fugit in brate ca si cum nu ar fi existat nici-o zi distanta intre ei. Si diferenta dintre fostul sot care a invatat copilul impotriva mea, cand am reusit dupa mai multe incercari (din cauza refuzului tatalui de ami permite sa-l vad macar), dupa o luna … micutul meu se uita la mine ca la un strain, speriat ca nu cumva sa-l i-au de langa taticutul lui scump.
    E o durere de nedescris … prin ce poate trece o mama cand isi vede copilul traumat, cand vezi doi ochisori nevinovati ca se uita la tine … si parca-ar vrea cu tine … dar ceva il retine (ceva ce poate se numi un om fara mine, sa inveti un copil de 4 ani si … sa nu-si mai doreasca la mama lui care si-ar da si viata pentru el).
    Nu mai zic de faptul ca oridecate ori am reusit sa-l vad, l-am gasit murdar, neangrijit, la 10 dimineata nemancat, slab … si speriat, nu fregventeaza gradinita … un copil lasat sa faca doar ce vrea.
    Nu stiu cum sa procedez cu “hotararea mea executorie”, mi-e frica sa nu provoc mai multa durere copilului, pentru ca, cunosc refuzul copilului in fata mea … apai nu mai vreau sa vorbim de persoane straine in jurul lui. Ma doare mult mai mult sa-l vad pe micut suferind decat … de suferinta mea.
    Am vorbit cu un executor si am cerut informatii cu privire la pasii pentru executare … mi-a explicat si d-lui ca, daca copilul refuza sa vina la mine …. din pacate nimeni nu poate sa faca nimic. Nu stiu cum sa procedez ….. sunt confuza. Are rost sa mai deschid aceasta actiune? sau nu mai are rost. Tot ce-mi doresc e sa-mi stiu si sa-mi vad copilul fericit.
    Ajutati-ma va rog cu un sfat …. Sunt disperata. Va multumesc din suflet.

  • Felicitari d-nei avocat Diana MACOVEI care a dovedit inca odata competenta, dorinta de a face bine, implicare si a avut si succes dupa eforturi si perseverenta !!!

  • Marturisesc ca nu sunt surprinsa de hotararea instantei, in utimii 26 de ani am mai avut ocazia sa aud asemenea disonante cognitive rostite in “numele legii”.

    Dramatic, mutilant pentru copilul doar in varsta de 5 ani este faptul ca devine doar un numar de dosar pentru judecator si executor fara a se tine cont de efectele traumatizante ale acestor evenimente.

    Cei care l-au sprijinit pe tata, fara sa tina cont de absenteismul acestuia din tara sunt tot atat de vinovati ca si instantele judecatoresti care nu gandesc in termen de consecinte cand discutam de minori mai cu seama in varsta de 5 ani.

    Neasumarea unor asemenea decizii contureaza stadiul de dezvoltare al societatii in care traim respectiv societate in anomie.

    Copilul si mama au fost expusi unui abuz emotional care poate produce restructurari in plan cognitiv, emotional sau comportamental . Sistemul a ingaduit sa se intample acest lucru si ne pune in situatia de suferi emotii de neputinta, furie si dezgust.

    Costurile energetice si emotionale ale aparatorilor unor asemenea persoane abuzate sunt foarte mari si acestia trebuiesc sprijiniti si apreciati.

    Avem nevoie nu doar de legi care se respecta ci si de oameni responsabili cu discernamant, cu bun simt care sa dezvolte o societate sanatoasa mintal.

    • Va multumesc din suflet pentru aprecieri si cuvintele care ma impresioneaza si ma obliga totodata! Opinia dvs este extrem de importanta, pertinenta si profesionista, avand in vedere ca provine de la unul din cei mai buni psihoterapeuti pe care ii are aceasta tara, de la care am invatat enorm. Va multumesc ca ati comentat si argumentat, astfel incat sa realizam ce repercusiuni si implicatii pot avea asemenea hotarari. Mi-ar placea ca aceste articole si comentarii sa fie citite si de judecatori, executori, pentru ca ar putea privi si dintr-un alt unghi situatiile acestea complicate fata de care sunt foarte detasati in marea majoritate. Am sustinut dintotdeauna ca unui judecator ii trebuie cel putin 10 ani de experienta ca avocat sau jurist, pentru a putea avea experienta si maturitatea necesare luarii unor decizii cat mai drepte. Din pacate sistemul nostru de drept mai are mult pana departe. Consider ca psihoterapeutii si psihologii ar trebui sa participe la seminariile si conferintele juristilor, mai ales ale judecatorilor, pentru a le transmite elementele ce i-ar putea ajuta in procese de acest gen, de executori nici nu mai vorbim. Toti avem nevoie de ajutorul psihologilor si psihoterapeutilor in dosare de dreptul familiei. Inca o data va multumesc pentru ca acordati atentie acestor articole si comentati pertinent de fiecare data!

    • Buna ziua,

      Imi cer scuze, dar ma confrunt cu o situatie disperata. Pe foarte foarte scurt va expun situatia. Am un baietel de aproape 4 ani, care din decembrie 2016 mi-a spus si mi-a aratat ca tatal lui, fostul meu sot, ii introduce degetul in anus. Am ajuns la DGASPC si la Politie abia in februarie, dupa multe telefoane si incercari inutile de a face o evaluare psihologica baietelului. Am obtinut prin ordonanta presedintiala, dreptul la vizita doar in prezenta mea si acelor de la DGASPC, martea si joia de la 11.00 la 13.00. De la 01.03.2017 s-a dispus inceperea urmarii penale pentru infractiunea de viol, dosarul aflandu-se momentan la Parchet. Am mers cu regularitate la aceste intalniri, cu scandal, cu tavalit pe jos, cu urlete, cu tipete pentru ca nu voia sa mearga, spunea ca ii face rau, il doare burtica, face rau la fundul lui. Cand ajungeam acolo, de multe ori nu indraznea sa spuna nimic, sau il ignora total, sau spunea du-te tu, ca vin si eu, etc, inclusiv, de fata cu personalul calificat ca ii este frica sa nu ii faca rau, sa nu ii bage degetul in fund. nu am zis nimic, am mers in continuare, calcandu-mi pe suflet, uitandu-ma in ochii lui si neputand sa ii promit ca nu il mai duc atunci cand imi cerea acest lucru si de frica sa nu se duca la executor si sa treaca si prin alte traume in plus fata de cele da pana acum. ideea este ca de doua saptamani nu mai vrea si pace, nu il mai incanta nimic, nici cadouri, nici surprize, nici nimic. Si cei de acolo nu zic nimic, nici macar nu mai recunosc faptul ca baietelul i-a spus tatalui direct ca ii baga degetul in fund. Ce pot eu sa fac in atare situatie? Cum pot sa procedez, sa il oblig sau sa il pacalesc asa cum mi-a “recomandat” seful centrului? Poate gresesc, dar nu mi se pare corect sa mint, sa il dezamagesc si sa nu ii spun unde mergem si cu cine se vede. Sunt rupta in bucati cand vad cum se schimba la fata, ii tremura vocea, se asccunde sub birou, numai cand aude ca il sun. Se musca de maini dupa ce vorbea cu el la telefon, pana acum o luna, de cand au inceput vizitele, revenise la pampers, etc. E foarte mult de spus. Am senzatia ca toata lumea vrea sa scape cat mai repede, copilul e mic, e greu de demonstrat, poate e in perioada falica, desi nu manifesta nici cel mai mic interes pentru organele sale sexuale. sunt in ceata totala si copilul sufera enorm. Cei de la DGASPC spun ca “nu se incadreaza in tabloul clinic al copilului abuzat sexual”- fara alte explicatii, copilul interactiona cu tatal lui, dar mai intai spunea “nu” de 2-3 ori si apoi accepta, psihanalista spune “nu vezi ca nu uita, ca tot isi aduce aminte?”. Sunt intr-o situatie in care nu stiu ce sa fac. Sa il iau pe sus si sa il duc la intalniri, independent de vointa lui? – eu consider ca este trauma. Stateam si ma gandeam ce ar insemna pentru copil sa vina cu totii, cu executor si cu politie si cu reprezentanti de la Directie ca sa il convinga sa mearga sa il vada pe tatal lui, desi el nu si doreste. sper sa nu se ajunga pana acolo. Va multumesc pentru rabdare si sper ca lucrurile sa nu se degradeze mai mult de cat sunt deja. P.S.: Unde este binele copilului in toata aceasta ecuatie? Protectia copilului apara drepturile adultului de a-si vedea copilul, sau intergritatea fizica, psihica si emotionala a copilului? Retoric, doar……

  • Foarte dramatic. E clar ca tatal este singurul vinovat. Oare nu are procese de constiinta? Cum se va descurca copilul?
    Mare atentie pentru cei in situatie similara. Greu dosarul si foarte bine ca nu ai cedat. Bravo!

    • Acum, vina, stii foarte bine ca nu este exclusiva…..toti avem o mica vina. Insa, dorinta lui de razbunare este inimaginabila, la fel si cea a familiei ei, care s-a unit cu el. Situatia e mult mai dramatica decat am prezentat-o, dar aveam nevoie de vreo 10 pagini s-o descriu. Imi pare rau pentru ea, si mai ales pentru copil, dar ….. asta e! Cat am putut sa-i ajut, i-am ajutat!
      Iti multumesc mult pentru aprecieri si incurajare! Chiar a fost foarte greu si ce va urma va fi destul de greu….din pacate are in jur persoane care ii fac mai mult rau decat bine, de ex faptul ca m-au facut sa renunt la colaborare. Ii urez succes si sper sa aiba parte de avocati implicati ca mine! In plus, rudele lui din justitie se vor implica ca si pana acum…..dar pot fi invinsi! Doar sa vrea cineva sa riste si sa lupte! Iti multumesc pentru ca imi urmaresti articolele si comentezi mereu!E foarte constructiv si stimulativ pentru mine!