Evenimentele neașteptate din viața noastră ( și aici mă refer la cele nedorite) oricât de suparătoare nu ar fi ele , dincolo de faptul că ne scot din zona de confort și ne temperează ritmul vieții (dându-ne-o uneori total peste cap!) ne ajută în același timp să înțelegem diferite lucruri. Ne “luminează”. Lucruri care înainte treceau pe lângă noi fără a ne atinge, fără ca noi să le observăm sau să le cercetăm înțelesurile, ajung brusc sub lupa noastră…
Mă aflu, iată, în mijlocul unui astfel de “eveniment neașteptat”. Un fapt banal : o călcătură strâmbă, pe un teren denivelat. Și nu pentru că mă aflam prin munți, prin râpe sau văi. Nu, nu eram decât parte a unui plicticos decor citadin, într-unul din acele locuri în care edililor nu le pasă nici cat negru sub unghie de caldâramul pe care calcă alegătorii. Un nas probabil vârât prin telefon ( mă credeți că nu mai știu ce făceam?!?), o călcătură strâmbă pe o denivelare neprietenoasă și…Universul s-a răsucit cu susu-n jos!….Bref! Spitalul de ortopedie 
Foișor, secția Urgențe, domnul prof.dr.Cristian Stoica – managerul general pe care, Slavă Domnului, cu ceva anișori în urmă, soarta mi-l strecurase în cercul de oameni dragi, apoi senzația aceea de căldură pe care ți-o dă ghipsul proaspăt înfășurat, pogon de sfaturi din toate părțile …și…șontâc-șontâc, reintegrarea în sparta bulă de confort de acasă…
Și acum să mă întorc la acele “revelații” despre care vorbeam în primul paragraf…Printr-un deloc optimis mesaj postat, “la cald”, pe Facebook, mi-am mărturisit starea. De fapt, le-am transmis, indirect, unor colaboratori cu care urma să am de-a face în câteva evenimente viitoare, că…planurile noastre se schimbă puțintel. Firește, postarea a poposit, la ceas de seară, pe ecranele tuturor prietenilor mei virtuali. Și a pornit către mine un adevărat șuvoi de bunăvoință și empatie al celor ce, cu surprindere, mi-au constatat cizma albă, împietrită pe picior.
Într-o primă fază m-am bucurat : energiile pozitive sunt benefice, se știe, pentru fiecare om care are o mică suferință. În paralel, m-au sunat și cațiva jurnaliști. Văzuseră și ei postarea și …cum altfel, au simțit pe loc mirosul de “sânge”, “potențialul” unei astfel de știri, lansată in eter. “- Va prinde bine, știrea asta!” – a gândit , cu voce tare, unul din cei de mai sus. …I-am rugat pe toți să nu se grăbească, să mai aștepte o zi-două, că nu moare planeta neinformată! ( de fapt, nu apucasem să-mi anunț părinții : unui om de 90 de ani nu-i pică bine să afle, de la tv , în prag de noapte, astfel de vești…)
Pe timpul nopții, în vreme ce-mi tot potriveam piciorul beteag pe perna de pe care mă privea de sus, m-am gândit la un lucru. Care m-a întristat și mai mult : cum, oare, acele postări, în care vorbesc despre întâmplările cu adevărat notabile, ale echipei mele minunate, despre strădania noastră de a face lucruri cu adevărat importante, despre valoroșii invitați ce ni se perindă prin emisiuni, etc, au ecouri atât de “străvezii” și o astfel de “știre”, banală până în ultima sa fibră, chiar dacă adună-ntr-însa ghinionul și suferința unui ins, devine , iată, atât de “suculentă”, atât de “tentată”, o adevărată “mană cerească” pentru “Breaking news”?!?…
Țin minte că una din cunoștințele mele , fără a se gândi prea mult, a exclamat, la auzul veștii : “ – A! Super! Îți dai seama ce audiență vei avea, dacă vei apărea în cârje sau, și mai tare, în scaun pe rotile?!?” …Am zâmbit amar ( dar fiind la telefon, nu s-a văzut!). M-am gândit cât de ușor am putea adăuga puncte ratingului nostru, dacă periodic, mi-aș rupe un picior, o mână, capul, etc. Gura să-mi rămână intactă, că de restul m-aș puta lipsi, la o adică! Ratingul să trăiască!
P.S. Știu bine și că există și câțiva inși cărora întâmplarea mea le-a furnizat o lăuntrică stare de bine . Nu-i bai, se bucure, dar cu prudență : mâine EI ar putea fi in locul meu! 😜.
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA :
Comentează