Bombănelile Marinei Editoriale

Eu nu te judec că m-ai părăsit

…te judec, pentru că te-ai întors. Și, mai ales, mă judec pe mine pentru că te-am primit înapoi. Și că am crezut că pot uita.
Te judec, eventual, pentru că mi-ai ucis încrederea în tine. Și pentru că nu voi mai putea păși niciodată orbește alături de tine, de teamă să nu mă trezesc, la un moment dat, singură în drum.
Degeaba îți pui cenușă-n cap, te-am iertat demult, dovadă că ești lângă mine. Te-am iertat din prea multă iubire. Și din singurătate. Și din deceniile de amintiri care ne leagă. Plus copiii, deși sunt mari deja. Deși mă ceartă ei înșiși pentru că te-am iertat…Dar ce ne facem cu uitarea? Uitarea nu mai vine. Amintirea aceea urâtă continuă să-mi apese gândurile. Nu-mi iese din minte ziua aceea, neagra zi a dragostei mele, când, din tot ce-am crezut că am clădit împreună, a rămas un bilet. Biletul tău de adio. Ca-n filme. Biletul în care-mi mărturiseai ce mult m-ai iubit. Și te întrebai unde s-a pierdut iubirea. Și cum de și-a făcut loc altcineva în sufletul tău. Sunt întrebări pe care mi le-ai transferat, în mod automat, și mie. Tu te-ai lepădat de ele, dar mi-ai răscolit mie nopțile, condamnându-mă la moartea prin insomnie, așezând în fața mea plutonul de execuție al unor întrebări fără răspuns. Toate începeau cu “de ce” și se terminau nicăieri. Veneau diminețile peste cearcănele mele și eu tot nu știam de ce?,de ce?, de ce?, și mă târam de la o zi la alta, agățându-mă în diserare de servici, de copii, de câinele nostru, pe care, într-un gest de mărinimie, mi l-ai lăsat, ca pe un înlocuitor tăcut al ființei tale, ca pe o contrapartidă la infidelitatea ta…
Acum iată-te din nou aici. În patul meu. Dormi liniștit, cu capul pe perna îmbibată, luni în șir, cu lacrimile mele. Ți-ai isprăvit rătăcirea. Ți-ai liniștit pornirile. Te-ai întors la matcă. La soția ta antică și de demult. La mirosul ei de sarmale, la treningul ei roz, care te scotea din minți, la toamnele îmbrăcate în dulcețuri și zacuști, de care părea că te-ai săturat până peste suflet. Acum îmi spui că toate astea ți-au lipsit. Mă bucur, egoist, dar nu sunt fericită. Nu sunt și nu cred că voi mai fi vreodată, deși simt că mă vei răsfăța ca în primul nostru an împreună, deși știu că vei face totul ca să-mi întorc din nou sufletul către tine. Dar oare mai am același suflet? E zdrențe, iubitul meu, au mușcat din el suferințele mele nebune, au lăsat doar cotorul, ca o mărturie că, demult, cândva, aici a fost un suflet de femeie îndrăgostită.
Te judec că te-ai întors. Pentru că acum îmi descopăr neputința de a mai avea încredere în tine. Ochii cu care te privesc sunt aceiași, dar privirea n-o simți,oare, mai rece? Nu ți-e dor de atingerile mele de odinioară, de mângâierile în treacăt și sărutul aproape părintesc, pe care-l uitam pe fruntea ta? Crezi că faptul că mă las îmbrățișată de tine de o mie de ori pe zi compensează trădarea? Oare nu vezi îngrijorarea din ochii mei, când întârzii la birou, chiar dacă mă suni din cinci în cinci minute, cerându-ți iertare? Vrei să știi ce scenarii îmi naște fiecare nevenire a ta, la timp, acasă? Chiar nu simți tresărirea mea, ori de câte ori mobilul te avertizează că ai primit un mesaj? Degeaba mi-l arăți, ca un școlar cuminte, încrederea mea e praf și pulbere și nu cred că din colbul ei se va mai putea naște vreodată ceea ce a fost cândva.
…Probabil că mă vei iubi nesfârșit, de aici înainte. Probabil că, în sinea ta, te căiești pentru rătăcirea pe care ai avut-o, pentru lovitura cruntă pe care mi-ai aplicat-o, nemeritat. Probabil că și eu aș da tot aurul din lume să pot uita, să pot merge mai departe. De mers, voi merge, pentru că te iubesc foarte mult. Dar întotdeauna între noi se va strecura, când ne va fi lumea mai dragă, amintirea trădării tale…