Când m-am înscris și eu în marea oaste a celor ce au experimentat Trădarea în dragoste, am decis să-mi separ drumurile de cele ale celui care a trădat ( am învățat dureroasa lecție că, chiar și dacă iubești, trebuie să ai demnitatea de a ieși din joc, atunci când devine prea multă înghesuială în el). Nu a fost ușor nici pentru mine, cum nu cred că un astfel moment ar putea fi ușor pentru cineva. Mai mult, am simțit atunci că mi-am pierdut busola, pentru că cel ce-mi fusese mereu Nord, nu mai era lângă mine. Și de aceea, fără busolă, m-am și rătăcit, luând-o pe drumuri gresite.
Cand m-am văzut singură cu un puști total dependent de mine, am simțit că-mi cade cerul pe cap. Aveam de gestionat deodată, singură, o casă, un copil adolescent, o fiică studentă, un mega-program de televiziune cu echipa aferentă, și pe mine – “challenge”-ul cel mai dificil, căci ieșind din matca în care fusesem obișnuită sa curg, puseseră stăpânire pe mine deruta, teama, semnele de întrebare, toate functionând în paralel cu campania de denigrare în presă. De fapt, nici nu-i pot judeca pe ziariști, care ma acuzau agresiv de infidelitate față de sărmanul soț, atâta timp cât eu alesesem să-l protejez pe acesta din urmă , nedivulgând , luni de zile, tragedia abătută asupra familiei noastre…
Ca amuzament, țin minte că primul trăsnet care mi-a căzut în cap a fost : unde să plătesc facturile? În casă eu ma ocupam de gospodărie și copii, Victor era cu plata facturilor. Cumpărăturile le făceam împreună. Prin urmare, nu știam cum se plătesc toate “dările” casei, caci atunci online-ul nu funcționa, în aceasta direcție. Încet-încet am învățat. A urmat apoi reconfigurarea tuturor cheltuielilor casei, stabilirea altor priorități. Au început problemele cu cel ce devenea, potrivit vârstei, un rebel adolescent. Și înainte problemele de educație cădeau tot în sarcina mea, însă , din când în când mai apelam la ajutoare și în casă se mai auzea vocea baritonală a lui Victor, strigand la cel mic : “Ascult-o pe maică-ta, că să vezi ce-ți fac!”. ..Cu timpul am învățat cum se schimbă un bec, ce să fac dacă “sare siguranța”, cum se repornește centrala, cum se repară o balama și pe cine trebuie să sun, dacă mi se strică mașina…Anii mulți , deloc ușori, care au trecut de atunci m-au învățat cum e să mă descurc singură și cum e să nu am cu cine să-mi beau cafeaua de dimineață și să fac planuri de viitor. A nu se ințelege ca greutatea venea din direcția banilor! Aici mă descurcam, mai cu ajutorul celor din preajmă, mai cu joburi în plus, care să-mi rotunjească deloc consistentul salariu de bugetar. Însă lucrul cel mai greu de dus era faptul ca toate greutățile se spărgeau în capul meu, singurul cap de adult din casa devenită pustie. E greu să iei decizii de unul singur, e greu să-ți asumi pașii pe care îi faci și care implică și alte suflete, e greu să traversezi singur războaie cu unii si alții, boli, chiar si viața socială de persoană publica era greu de dus, pentru cineva obișnuit să fie prezent peste tot, la brațul partenerului de viață…
Una peste alta, cel ce a rostit, candva, cuvintele “ce nu ne omoară, ne întărește” a avut mare dreptate. Cu timpul am învățat că singurătatea nu este chiar un blestem și că noi, femeile ce ne credem la un moment dat vulnerabile, ascundem de fapt în noi forțe nebănuite. Important este să ai pentru ce să lupți, iar eu stăteam bine – măcar la acest capitol : erau copiii – care încă aveau mare nevoie de mine, aveam apoi o profesie fabuloasă, energofagă, pe care nu am trădat-o niciodată, aveam doi părinți care își începuseră “traiectoria descendentă”, devenind încet-încet ei – un soi de “copii” ai mei și ai lui Sergiu, și aveam o mână de prieteni, de care problemele personale traversate ma îndepartaseră. Pentru toți cei de mai sus a trebuit să rezist și să mă lupt cu fricile, cu îngrozirea și nu în ultimul rand, cu ceea ce mi s-a șoptit constant, la ureche, timp de 12 ani : că nu voi reuși singură, că la vârsta mea nu mai valorez nimic, că tot ce fac eu, nu mai contează, că prietenii mei sunt doar “pe interes” și alte astfel de “încurajări”, care încet-încet, mi-au șubrezit stima de sine…
Au trecut anii, cu suișuri și coborâșuri, ca la fiecare. Nu mi-au alterat zambetul de pe chip, eu chiar cred ca viața e frumoasa și oamenii sunt buni, doar că în drumul fiecaruia apar cumpene, multe dictate de însăși alegerile noastre greșite. Acum copiii sunt mari, risipiți prin țări unde le pare mai soare decât în țara lor. Încă nu nevoie de mine ca să le cresc nepoții, dar ma bucur că le sunt utilă cu un sfat, o vorbă bună, uneori și cu câte un bănuț. Atât cât poate duce buzunarul meu, rămas unul de bugetar. Fac, apoi, lucruri frumoase, care îmi umplu sufletul : călătoresc, văd lumea, scriu, fac emisiuni, îmi îmbrătișez părinții și îmi regasesc prietenii adevărați. Îmi fac și alții noi, care devin din ce în ce mai importanți pentru mine. Unii îmi pare ca i-aș putea si iubi, dar am înca teamă, căci viața mi-a dovedit că nu sunt prea abilă în a alege. Așa că adulmec florile primite de la ei si zâmbesc circumspect. Însă acum sunt un om liber și inima mea are voie să zburde. În plus, eu știu că , ce e al meu, e pus deoparte și îmi lustruiesc în fiecare dimineață sufletul , ca să fie curat și stralucitor, atunci cand cineva va patrunde într-însul. Și una peste alta, nu mă mai tem de singurătate. Pentru că nici nu e atât de rea si pentru că nu o percep ca pe o sentință definitivă, ci doar ca pe o etapă. O trecere între întuneric și lumină. O primenire a mea, pentru lucrurile frumoase cărora vreau să le fac loc în viața mea.
…Și aș vrea ca, cititnd aceste rânduri, femeile triste, care cred că viața lor s-a sfârșit odată cu plecarea din ea a unui barbat pe care l-au iubit, sau a unuia care le-a nefericit, să nu se grăbească să umple golul de teama de a nu ramâne singure. Singurătatea ne face mai puternice și mai înțelepte și ne pregătește pentru a întâlni adevărata fericire.
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : CITRAMAG B6
Comentează