Eram ca un deșert. Un pustiu aruncat la intamplare undeva pe lume si condamnat , parca pentru totdeauna , la neiubire . Un loc peste care mai trecea doar vantul vremii , ca sa-i adanceasca ridurile de neuitare , pe care sufletele vii il ocoleau ca pe un blestem nerostit inca si a carui ultima ruga nu se inaltase spre Dumnezeu ci spre ultima camila care il strabatuse , spre a-i fi mesager, purtandu-i dorul pana la marginea marilor intinderi de ape . Era ultima speranta pentru a-si regasi corabiile cu panze , ce odinioara ii mangaiau fata in cantecul incarcat de vraja al sirenelor, ce promitea iubire vesnica . Isi dorea macar sa poata plange cu lacrimile usuratoare ale ploii , dar timpul ii uscase ochii , lasandu-i in ei doar nesfarsitul albastru al cerului ce ii amintea dureros , eternitatea . Si totusi ,cand si ultima farama de credinta isi luase zborul pe aripile pescarusilor ce tipau a orizont , un miracol nelumesc se petrecu , ca si cand Universului i se facuse mila de atata viata irosita in desertaciune . Marginile lumii s-au frant , apele s-au revarsat peste intinderea pustie si deșertul a murit in bratele umede ale iubirii lui dintotdeauna , lasandu-mă mai viu ca niciodată…
Dan V. Dumitriu, Laval, Canada, august 2020
Sursa foto : wallpapers.99px.ru
Comentează