Astăzi am încheiat șirul emisiunilor “Femei de 10, Barbați de 10” din acest sezon. Am adunat, în ediția de azi, cateva povești de viață , pe cât de interesante, pe atăt de diferite. Unele mai vesele, altele încărcate de tristețe și dramatism. Tin minte că , atunci când i-am făcut, într-o seară, acasă, desfășurătorul, am tot răsucit subiectele pe toate părtile ( eu, când compun desfășurătorul, “văd”, cu ochii minții, întreaga emisiune și încerc să anticipez emoții și detalii nevăzute). M-am tot gandit cu ce sa încep și cu ce să închei. Orice “făcător” de scenarii de emisiuni știe bine că, “la înăltime”, trebuie sa fie, obligatoriu, începutul și finalul. Așa că l-am pus , în debutul emisiunii, pe orfanul abandonat pe o șină de tren si ajuns medic, iar la final l-am pus pe nea Milică. Nea Milică, tatăl care, părăsit de nevastă, își crește singur cei 7 copii și cel care ne-a emoționat pe toți într-o asemenea măsură, încât multă vreme dupa ce le-am povestit colegilor mei despre acest om ( descoperit, din întâmplare, într-un articol de ziar, rătăcit printre atatea alte mii, ale anului) toți au căzut pe gânduri, nevenindu-le sa creadă că acest “caz” este adevărat. Apoi am rugat-o pe colega mea, Carmen Ciurea să se ocupe de el, de caz, să-l investigheze si să instrumenteze venirea, la Bucuresti, a extraordinarului tată-erou. Carmen s-a descurcat admirabil.
Bref. Emisiunea s-a difuzat astăzi, la ora regulamentară și, odată cu ea, românilor le-a intrat în case și nea Milică. I-au aflat povestea, s-au emoționat și au cazut pe gânduri… Reacțiile nu au întârziat să apară. Am fost sunată de cunoștințe, prieteni, colegi, care m-au întrebat dacă e adevărat cazul, sau e o “făcătură”, așa cum se practică pe la alte televiziuni.
M-a bucurat interesul manifestat față de povestea lui nea Milică. Mi-aș dori ca, in urma emisiunii, viața lui și a celor 7 copii pe care-i creste singur, sa devină mai ușoară, mai blândă. Aș simți, odată în plus, utilitatea emisiunii noastre, a muncii noastre de echipă. Și pentru că tot vorbesc de echipă, cea mai frumoasă reacție post-emisiune a venit – culmea! – din partea unui membru al echipei noastre – talentata scriitoare Marilena Dumitrescu : mi-a trimis, cu câteva minute în urmă, un text, pe care nu am rezistat să nu vi-l împărtășesc. Pentru că el demonstrează că “de 10” nu sunt numai invitații noștri, ci și românii care îi privesc și se emoționează, în fața poveștilor lor.
Iată, așadar, textul Marilenei :
Fericirea e altceva
“V-am îndemnat azi toată ziua să vă uitaţi la emisiune. Eu m-am uitat. Mi-am dorit să merg la filmare pentru că ştiam ce subiecte sunt. După filmare aveam şi masa festivă de sfârşit de an cu echipa Femei de 10, bărbaţi de 10. N-am putut. Aşteptam pe cineva de la un adăpost privat să-mi preia câţiva câini şi n-am putut pleca. Glumeam azi pe FB despre darurile de sărbători. Ei bine, a sosit şi darul. Sub o formă mai ciudată, aşa cum sunt toate lucrurile care mi se întâmplă în ultima vreme. V-am spus că voiam să merg la emisiune. Voiam să-l văd pe nea Milică. Un caz deosebit unde toată echipa s-a implicat şi a pus mult suflet. Nea Milică e un bărbat de peste 60 de ani dintr-un sat din Teleorman, care creşte singur 7 copii. Nici măcar nu sunt toţi ai lui. S-a însurat târziu, că tinereţea şi-a petrecut-o pe diverse şantiere, ca mecanic de utilaje. Când a cunoscut-o pe Leana, el avea deja vreo 50 de ani. Iar Leana avea 4 copii. Greu pentru o femeie singură. Nea Milică a ajutat-o cât a putut, dar asta i-a apropiat şi au făcut şi alţi 4 copii împreună. Doar că la un moment dat Leana a plecat să muncească la oraş şi şi-a găsit pe altul. A plecat doar cu fiica cea mare, dar şi cu alocaţiile copiilor. Acum stă într-un sat vecin. Vine rar să-şi vadă copiii, dar mai bine, că mereu provoacă scandaluri şi le ia copiilor şi bruma ce-o mai au prin casă. Aceştia nu-i mai simt lipsa. Nea Milică a venit cu cei 7 copii pe care riscă să-i piardă, pentru că statul vrea să-i ia pentru că standardrele locative nu corespund. De standardele emoţionale nu-i pasă statului. S-au înghesuit cu toţii pe canapeaua din studio. Copiii, între 3 şi 17 ani, toţi frumoşi, curaţi, cuminţi. Noi, echipa, pregătiserăm donaţii, fiecare ce-a putut. Eu aveam o plapumă nouă şi le-am dat-o cu tot dragul. Au donat şi sponsorii bani, jucării, dulciuri. Pregătind acest moment al cadourilor, Marina l-a întrebat pe tată: Ce-i trebuie lui nea Milică să fie fericit? Dar eu sunt fericit, a răspuns nea Milică. Am simţit un junghi în inimă. Nu ştiu de ce, dar nici când m-am documentat pentru prezentare, nici în şedinţa de redacţie, nici uitându-mă la emisiune nu mi-a trecut prin cap că omul ăsta e fericit. Vorbesc în numele meu, dar sunt curioasă dacă restul echipei a simţit la fel ca mine. Şi cu acest răspuns a venit, aşa, o lumină mare care m-a bucurat dar m-a şi întristat. De ce m-a bucurat e clar, iar de întristat m-am întristat pentru că n-am putut ajunge singură la acest adevăr. A trebuit să aflu de la un om încărcat de griji şi probleme că fericirea nu ţine de partea materială a vieţii. Nu mai plânsesem de mult, dar azi am plâns. Mulţumesc, nea Milică.”
Autor : Marilena Dumitrescu, scriitor
Comentează