Îi vezi de departe, cupluri blazate, care par mai degrabă că se urăsc decât că s-au iubit vreodată. Îi vezi cum se privesc unul pe celălalt iritaţi şi nervoşi, sâcâiţi de prezenţa celui de alături, pândindu-şi greşelile şi nici măcar imaginându-şi că ar putea trece peste ele.
Unii sunt căsătoriţi de o viaţă. Alţii sunt doar iubiţi, prinşi în capcana unei relaţii neoficializate sau a unei logodne lăbărţate, sub tot felul de pretexte, pe mai mulţi ani decât înţelesurile lumii şi chiar propriile lor înţelesuri. Şi, totuşi, şi unii, şi ceilalţi, s-au iubit cândva sau măcar au fost îndrăgostiţi, cu patimă, dorinţa, poftă de sex, vise dulci şi dor de revedere. Numai că au lăsat iubirea dintre ei să se ofilească şi apoi să se preschimbe în lipsă de respect, în nepăsare, în ură. În nimic.
Eu cred, însă, că, dacă am vrea, ne-am putea îndrăgosti din nou de aceeaşi persoană. După căderi şi după certuri, după indiferenţă şi după ură, după scârbă şi după nepăsare, într-o bună zi, când ni se face mai mult ca niciodată dor de dragoste, ne-am putea lăsa cuceriţi din nou de exact aceeaşi persoană de care ne-am îndrăgostit şi data trecută. De ce să căutăm un străin pe care să-l învelim în aura cu zorzoane a imaginaţiei noastre şi să nu-i dăm omului de lângă noi şansa de a îmbrăca, încă o dată, acelaşi veşmânt pe care îl ţesem doar din lacrimile ochilor noştri îndrăgostiţi? Sunt momente când se reinjectează dragoste în sufletele secate. Citește mai departe…
Comentează