Astăzi, 21 august, Toma Caragiu și-ar fi serbat ziua de naștere.
Eram copil și mi-i amintesc pe ai mei râzând în hohote, atunci când chipul lui apărea pe televizorul acela alb-negru , mic și demodat, dar în care încăpeau atâția monștri sacri. Acum am unul mare ș ultramodern, plin cu vedete de carton…Nu-i înțelegeam, pe atunci, chiar toate glumele, însă bună dipoziția pe care o sădea în apartamentul nostru înghesuit era certă. Prin urmare, am înțeles , de pe atunci, că acel domn urâțel, cu părul creț și vorba rară, era Cineva…
….La cutremurul din ‘77 mă aflam la granița dintre copilărie și adolescență. Sperietura a fost uriașă ( chiar și astăzi, dacă trece pe lângă mine un tramvai care face să vibreze împrejurimile, simt o panică interioară nebănuită). Dincolo de imaginile terifiante, difuzate de Televiziunea Română la toate jurnalele de știri, îmi amintesc vestea care a căzut ca un trăznet printre noi : “Toma Caragiu a murit, îngropat sub dărâmături”. Ai mei erau foarte marcați. La fel și vecinii. A fost una din marile pierderi ale românilor… Dovadă că și astăzi, rostirea numelui său iscă o mare de regrete și nostalgii…
..Lucrez, de peste un sfert de secol, în TVR. Constat, cu plăcută surprindere cum, ori de câte ori colegii mei difuzează, din arhiva TVR, secvențe cu Toma Caragiu, audiențele cresc. Acum îi ințeleg și textele. Geniale. Cred că își fixase un standard personal : să nu accepte decât acel umor inteligent și rafinat, cu care a și intrat, de altfel, în istorie.
Lumea resimte, după – iată- 40 de ani, un acut dor de Toma.. De aceea astăzi, vă rog, haideți să îndreptăm un gând bun către Cer, acolo de unde, cu siguranță, marele actor se uită către urmașii săi și se întreabă : “Unde e umorul de altădată?”….
Comentează