Cele mai rele amintiri din copilărie sunt legate de situaţiile în care am fost pedepsită pe nedrept. Iar cele mai amare aduceri aminte din anii maturităţii mele mă duc cu gândul, obligatoriu, la contextele în care am nedreptăţit pe cineva.
Cred că aveam vreo cinci ani când tatăl meu m-a certat şi m-a pedepsit pentru o faptă care nu avea nicio legătură cu mine. Oricât de mult am încercat să îl conving că nu eu am spart vaza scumpă pe care am găsit-o făcută fărâme, întrucât eram singurul copil din casă nedotat cu alibi, vinovăţia mi-a fost atribuită din oficiu. Am primit şi şansa de a fi iertată cu condiţia de a-mi mărturisi fapta, însă eu m-am încăpăţânat să tac adânc şi disperat. Dreptul la protest îmi fusese luat din primele minute ale conversaţiei… Peste mulţi ani, când am izbutit să-mi adun curajul de-a pretinde explicaţii şi scuze, toţi membrii familiei mele au ridicat din umeri declarându-mi că nu-şi mai amintesc bine ce-a fost atunci, dar că, în orice caz, nu mai contează- că nu-s supăraţi pe mine! Citește mai departe…
Comentează