Ziua a patra a început cu o contradicție: iPhone-ul meu afișa un soare arzător, oleacă obturat de un norișor alb, iar domnul Luo, care – ca orice chinez care se respectă – citește presa de dimineața, m-a lovit în cap cu leuca unei vești proaste: cică va ploua. Eu îi dădeam înainte cu tehnica americană, care nu minte niciodată, el o ținea pe a lui, cu ploaia. Și, pentru că în mine zace un Toma Necredinciosu’, mi-am vârât totuși, pe furiș, o umbrelă în rucsac. Și… ziua de muncă a început!
Azi va fi o zi sobră – mi-am spus, încă de când am văzut programul minuțios pregătit de gazdele noastre de la Asociația de prietenie din provincia Shaanxi: dimineața urma să vizităm Zona de liber schimb din Shaanxi, mai precis noua zonă Xixian a orașului Xi’an, amplasată, firește, în afara lui, în apropierea aeroportului internațional, cel pe care am și aterizat, de altfel.
Cum e cu zonele acestea libere aflasem anul trecut, când am vizitat una similară, din orașul Tianjin. Ca să înțelegeți, (de fapt, nu voi intra în detalii economice, ci voi explica pe înțelesul omului de rând) în anul 1978, când China se afla într-o puternică ofensivă economică și începea să se deschidă față de Occident, s-au creat primele patru zone libere (premiera absolută a constituit-o Shanghaiul), în care investitorii particulari, inclusiv cei din afara țării, puteau să investească. Așadar, capitalul privat se infiltra usor-ușor, alături de cel de stat. Evident, inițiativa a fost un succes deplin. Și, dincolo de asta, a fost și un semnal evident că China manifestă o deschidere fără precedent față de restul lumii și că, iată, inițiativa privată este încurajată de statul comunist. Experiența primelor “zone libere” a servit pentru înființarea unora noi și, uite-așa, China de astăzi se poate lăuda cu un număr crescând de teritorii unde inițiativa privată și în special schimburile comerciale, sunt încurajate de catre stat..
Zona liberă “ Shaanxi”, cea pe care o vizităm, a fost inaugurată în luna aprilie, conform unei decizii a guvernului chinez. Ea s-a alăturat astfel surorilor mai mari, Liaonin, Zejing, Henan, Hubei, Zhonqin, Sichuan, și, firește Shanghai. Domnul Luo îmi vorbise, în repetate rânduri, de strategia guvernamentală “ O centură, un drum”, menită să dezvolte armonios toate zonele uriașei țări (în primul rand ca infrastructură), să promoveze cooperarea si schimburile dintre regiunile chineze și țările de pe glob.
Străbatem cu microbuzul o suprafață uriașă, impânzită de construcții impresionante, la o scară care-ți taie răsuflarea. In mașină, rolurile sunt bine definite: șoferul conduce, Marian stă lângă el și filmează prin geamul stropit de ploaie (prognoza domnului Luo a “bătut” iPhone-ul meu!😪), eu notez conștiincioasă în agendă tot ce-mi spune domnul Luo, iar doamna Song de la Asociație este atentă la tot ce se întâmplă în mașină, punctând cu câte o informație de ultimă oră (doar e “Xi’an-eză” get-beget!) informațiile pe care translatorul nostru – locuitor al Beijingului – le-a obținut dintr-o temeinică documentare prealabilă.
Citez din domnul Luo: “ Zona de Comerț Liber Shaanxi are o suprafață de 119,95 kmp, cuprinde trei sectoare: sectorul central, cu două zone de prelucrare a mărfurilor în vederea exportului, o zonă liberă, scutită de taxe vamale,un modern centru de logistică, zona portuară internațională și zona pilot Yangling. Vizităm Centrul Logistic în care gazdele ne explică structura Noului Oraș Xixian, cu ajutorul unei machete uriașe. Călătoritul pe machetă este mult mai comod decât a bate suprafața uriașă, prin ploaie. Ne fotografiem în fața unei clădiri uriașe, în care ni se spune că vor fi birourile în care oamenii de afaceri vor purta negocieri, vor semna contracte. Noua zonă Xixian este prevăzută cu un spațiu considerabil în care cei ce vor să perfecteze operațiuni de export sau import primesc întreaga asistență necesară. Pe vremuri, pentru a birui procedurile birocratice și a pune la punct marea de documente necesare unor astfel de operațiuni comerciale, oamenii de afaceri erau purtați pe drumuri de la o instituție la alta, pierzând zile întregi. Acum totul se întâmplă sub același acoperiș și posibil chiar într-o singură zi… În drumurile noastre, însoțitorul rotunjor și politicos ce ne-a fost arondat ne conduce printr-un superb parc strecurat între clădiri, în care ni se spune, cu mândrie, că sunt înmormântați doi miniștri chinezi din timpul Dinastiei Tang… Plimbarea prin verdeață ne relaxează, chiar dacă plouă mocănește și în jur totul e pustiu.
…Filmăm cu plăcere o hală imensă ce reprezintă un autentic “Duty Free”: cetățenii chinezi pot achiziționa de aici orice produs alimentar strain, din orice parte a globului, înainte ca prețul lui să fie împovărat de adaosurile pe care urmează să le facă comercianții. Regăsim toate brandurile internaționale de top, și cele bine știute, dar și altele de care nu auzisem până acum. Rezistăm cu greu să nu facem un shopping mic-mic, dar suntem preluați de doamna Ai Chen, vicedirector al Airport New City, care în doi timpi și trei mișcări se împrietenește cu noi. Aflăm în scurt timp că a lucrat timp de 10 ani ca jurnalist, așa că înțelegem și dezinvoltura sa, și capacitatea de a socializa, de la prima întâlnire. Doamna Chen ne invită într-o încăpere cochetă din Corpul administrativ, la o masă… era să spun “rotundă”, dar mai toate mesele festive la chinezi sunt rotunde, cu un disc rotitor suprapus, care mișcă platourile cu mâcare de la un mesean la altul. Suntem invitați așadar și la o masă rotundă, dar și tradițională în același timp, care culminează cu vestiții tăieței “biang”, specialitatea provinciei Shaanxi, a căror lungime încolăcită de 2 metri se cuibărește într-un bol cât un lighean. Ne demonstrăm, și eu și Marian, îndemânarea de a folosi bețișoarele, și, drept premiu, o chinezoaică tinerică și drăguță, ne mai toarnă un pahar de suc de morcovi, cu care ciocnim cu ceilalți. “Campei!” – este prima oară cand ciocnesc cu suc de morcovi! 😁
Afară ploaia s-a-ntețit iar ștergătoarele și-au început dansul pe parbriz, în bătaia puștii lui Marian, care încearcă să vaneze imagini, fără să se intersecteze cu ele. Drumul până la următorul obiectiv trece pe lângă aceleași păduri de blocuri cu câte 20 de etaje, în care trăiesc cele aproape 10 milioane de locuitori ai Xi’an-ului. Problema locativă a orașelor chineze a fost, să spunem, rezolvată cu succes. S-a construit incredibil de mult, în ultimii ani, astfel încât, privind înapoi (și nu chiar foarte demult, prin anii’80) stai și te întrebi cum naiba de se descurcau chinezul de rând și soția sa, bașca copilul, într-o o locuință minusculă, uneori de doar 5-6 metri pătrați, și ce diferență, ca de la cer la pământ reprezintă situația prezentă, în care familia chineză se bucură de cei 40-50 de metri pătrați, alocați lor de datele statistice.
… Ajungem la Universitatea din China din Nord-Vest. Încă nici nu am apucat să-mi deschid umbrela și domnul Luo Dongquan a și deschis robinetul cu informații. Mai întâi cifrele: Fondată în 1902, ea are trei campusuri, ocupând o suprafață totală de circa… 150 hectare! Are 22 de facultăți și un Institut de masteranzi, cu 85 de specialități. Universitatea are un laborator de importanță națională, un centru de cercetare și inginerie tehnologică, o bază de cooperare internațională pe plan tehnico-științific, un centru experimental de activități didactice, 7 centre experimentale pilot la nivel național, 7 baze de pregătire a cadrelor didactice. Că veni vorba, Universitatea are 2640 de cadre didactice și funcționari, 26188 de studenți, din care 7578 la cursuri de doctorat și masterat, 1009 studenți străini. “Ce de studenți! “ – ați fi tentați să spuneți, nu? Acu’… cifrele arată bine, numai că ghinionul a făcut ca vizita noastră la Universitate să coincidă cu perioada vacanței universitare, drept care suprafețele erau pe cât de imense, pe atat de pustii! Domnul Guan Junfeng, secretarul șef al Universității ne-a făcut cuvenitul tur de obiectiv, încercând să compenseze, prin politețe, chipurile noastre pleoștite. Ne făcusem mari speranțe că ne vom putea întâlni cu studenții, însă iată-ne în situația judecății din târg, care e total anapoda față de cea de acasă!
Dar, cum există și un Dumnezeu al reporterilor în derivă, din pământ, din piatră seacă ne sunt aduse trei studente drăguțe: o chinezoaică, o tânără din Kazahstan și o blonduță finlandeză cu ochi albaștri (hai, Marian, lasă oftatul și filmează!😁) care ne oferă dezinvolte interviuri despre viața de student în China. Cât timp mai povestim apoi cu gazdele și cu cele trei făpturi salvatoare, Marian vânează de zor “material uman”, năpustindu-și obiectivul asupra oricărui student rătăcit, care-și plimbă umbrela prin curtea campusului. Din punctul meu de vedere, fără studenți, materialul e compormis… Drăguța kazahă Kelime ne salvează însă din impas și ne aduce repede, din camera sa de cămin, un stick cu un filmuleț pe care ei, studenții, l-au făcut despre viața lor în campus. Îl rulăm, pe un calculator dintr-o sală de seminar (calculatoarele Universității nu sunt în vacanță!), după care o îmbrățișăm pe salvatoarea noastră, grație căreia vom avea posibilitatea să le arătăm telespectatorilor noștri un campus viu și nu unul încremenit și plouat ca o curcă.
Seara se infiltrează pe nesimțite în orașul devenit furnicar de umbrele multicolore. Ne splităm, care-ncotro: Marian vrea să se refacă după filmare, domnul Luo va merge să înoate la piscina hotelului (un chinez de 70 de ani e un chinez tânăr!), doamna Song fuge la ale sale/ ai săi de acasă, iar eu mă pierd prin zona comercială din cartier, la cules de… suveniruri: locul rămas gol în valiză, după epuizarea suvenirurilor romanesti aduse cu noi, va trebui umplut corespunzător!
Pe mâine, așadar!
Călătorie oferita de Asociația de Prietenie a Chinei cu Popoarele Lumii, filiala Shaanxi
Mulțumim pentru sprijin Ambasadei Chinei la București și Companiei Paralela 45
Comentează