Uneori, Dumnezeu ne face un dar. Asta mi s-a întâmplat și mie de curând. Nu știu de ce. Nici măcar nu era ziua mea. Pur și simplu nu înțeleg. Poate pentru că am fost cuminte. Poate ca să nu mai plâng atât.
Nici măcar nu l-am cerut. Nici măcar n-am îndrăznit să mă gândesc la el. Pur și simplu l-am primit.
Sunt o persoană politicoasă și bine-crescută, așa că am spus Mulțumesc, Doamne! Darul meu e minunat. Darul meu e perfect. E prea bun pentru mine. Nu, serios, ce-am făcut eu să-l merit? Poate Dumnezeu a hotărât să fim împreună pentru că gândim la fel și în același timp? Pentru că suntem suflete pereche? Pentru că simțim că ne cunoaștem de când lumea, poate din vieți anterioare? Poate pentru că de fapt suntem o singură ființă?
Dar nu știu dacă Dumnezeu l-a întrebat și pe el dacă vrea sau nu. Darul nu e niciodată întrebat. Mă uit la darul meu și îl văd încă derutat, nici el nu știe ce i s-a întâmplat. Câteodată îl simt că se revoltă. Poate vrea să-și aleagă singur persoana căreia să-i aparțină. De ce presupunem că un dar nu poate să aibă opțiunile lui?
Îmi iubesc darul. Mai mult decât pe mine însămi. Dar aș vrea să inversez situația. Nu vreau să-mi aparțină cu sila. Darul meu, vreau să-mi aparții doar dacă mă alegi tu pe mine. Știu că eu nu sunt ca tine. Eu nu sunt așa minunată. Și nu sunt perfectă. Nu sunt nicidecum prea bună pentru tine. Așa că vreau să fii al meu numai dacă și tu mă vrei. Numai dacă ai nevoie de mine. Numai dacă mă iubești. Voi aștepta să te hotărăști. Voi aștepta să mă ceri lui Dumnezeu. Vreau să fiu eu darul tău.
Comentează