Cum s-a culcat ea cu primul bărbat și cu ultimul bărbat ( text publicat în revista noastră, în martie 2018)

Am promis să scriu, din când în când, câte un text dedicat Femeilor de 10 ale Marinei, cele care se odihnesc pe candori și nicicând pe pat de lacrimi. Sortite fericirii, par linear vesele, cuibărite ghiduș în plăpumi din fulgi de pasăre Colibri. La o lansare a volumului meu ”Cartea fără nume” – teatru și poezie, o doamnă bine (să rezum astfel), cu o vârstă aproximativă, a rămas la urmă de tot la autografe și m-a rugat să-i scriu ceva la finalul unei poezii. Ținea cartea deschisă acolo și eu, absent la început, i-am scris ceva, inspirat de o distincție care nu putea fi neglijată. Apoi, înapoindu-i cartea, am oprit gestul la jumătate și m-am uitat ce titlu îi atrăsese atenția. Era titlul de mai sus peste care am dat acum, răsfoind niște manuscrise. M-am gândit, amintindu-mi întâmplarea de la Târgoviște, că aș putea-o sugera și cititoarelor site-ului Marinei. E un fel de poveste, cu final fericit. Cititoarea de care am pomenit mai sus mi-a spus că e poezia care a tulburat-o cel mai mult. De ce? N-am un răspuns. Iată textul intitulat ”Cum s-a culcat ea cu primul bărbat și cu ultimul bărbat”:
Firește, din curiozitate, ea s-a culcat cu primul bărbat
și a observat cum umblă el prin trupul ei
de parcă mâna un tractor
și era cumplit de obositoare munca asta a lui
până când și-a încheiat pantalonii și a plecat.
Apoi, tot din curiozitate, s-a culcat cu al doilea bărbat
care și el a arat adânc trupul ei
și ea a simțit un fel de compasiune
că bărbatul acela muncea atât de mult
încât i-a venit să-l întrebe dacă nu era mai bine
să stea de vorbă
dar el era prea prins ca s-o poată asculta
iar când și-a tras hainele pe el
era prea târziu pentru a-l mai întreba ceva.
Așa s-a culcat ea cu toți bărbații care-i cereau
s-o facă și toți îi cereau s-o facă iar ea nu s-a opus niciodată
cu toate că n-a reușit să înțeleagă
la ce folosește toată nădușeala asta
și ei plecau mult prea repede
încheindu-și în același fel
pantalonii lor care miroseau a mosc și tăbăcărie.
Într-o zi s-a întâmplat
ca un bărbat să nu-i mai ceară nimic
și așa a rămas el privind prin ea ca printr-o fereastră
care dădea, poate i s-a părut numai, spre dimineața care se desfăcea afară
și spre cerul umed
și bărbatul acela vorbea, povestea ceva rar
din războaiele lui
și era primul bărbat pe care l-a auzit vorbind.
Nu aflase până acum că bărbații pot vorbi,
toți gâfâiau doar
și apoi iute plecau nu înainte de a-și încheia pantalonii lor cu miros de capră.
Se făcuse seară
și nu se mai sătura să-l asculte pe bărbatul acela
coborât din preerie
și el mirosea parcă a nemărginire
iar în ochii lui căprui sau albaștri sau verzi
fiindcă se făceau căprui când vorbea despre singurătate
și verzi sau albaștri când duios o descoperea alături iar ea îl asculta
cu nesaț să nu-i piardă un cuvânt.
Apoi, nu știe cum, a lunecat în brațele lui
iar brațele lui au cuprins-o încet
iar femeia din ea, care nu îmbrățișase niciodată pe nimeni
care nu mângâiase niciodată tractoarele acelea care-i arau trupul
a simțit nevoie să mângâie și să sărute.
Așa a descoperit
că se făcuse lumină în inima ei
iar trupul ei devenise vioară
De atunci bărbatul acela îi aprinde focul iarna în sobă
și-i mângâie pe creștet copiii
iar de sub șuba lui care adie a nemărginire
scoate uneori o turtă dulce sau un ghiocel
pe care i le dăruiește și ea știe că
nimic nu e mai de preț decât aceste daruri sărace.

Lucian Avramescu ( martie 2018)