Cum poți pierde, într-o clipă de rătăcire, dragostea unei femei

Dacă aș putea da timpul înapoi, l-aș răsuci în secunda următoare. Aș implora Soarele să stea în loc, planetele să-și înceteze rotirea lor în jurul lui, Pământul să încremenească în nemișcare, după care toate să-și pornească rotirea inversă, aducându-mă în acel fatidic Punct Zero al prăbușirii mele..
Era vara lui 2010. Îmi trăiam al cincilea an al fericirii mele alături de cea mai minunată femeie de pe Pământ. O găsisem eu, da, eu eram norocosul căruia îi răspunsese „Da”, pentru mine se înveșmântase în alb ca o crăiasă a zăpezii, al cărei suflet de gheață însă suferise o fantastică metamorfoză, devenind unul incandescent precum lava unui vulcan. Un vulcan de iubire era femeia mea, mama copiilor mei, cea alături de care parcursem deja primul deceniu al Fericirii mele și în brațele căreia îmi doream să-mi dau, când va fi să fie, ultima suflare.
Și deodată totul s-a răsucit cu susul în jos. Mi-a apărut în față Diavolul cu chip de om, cu chip de femeie, ademenitor și blestemat, mustind a rău și setat spre a mă condamna la nefericire.
…. Ana mea suferise o operație delicată. După o perioadă de firească abstineță intimă, indicată de medici pentru perioada de convalescență, soția mea dobândise o reținere față de orice apropiere a mea. Prieteni medici mă asigurau că va trece, că trebuie să mă înarmez cu răbdare, dacă țin la ea. Să nu o forțez, să nu îi reproșez, să continui s-o iubesc ca și până acum, să încerc să-mi îmblânzesc pornirile într-un alt fel. Să zicem, făcând sport.
M-am apucat de tenis, sportul de care eram îndrăgostit încă din studenție și pe care serviciul solicitant m-a făcut să-l abandonez. Mergeam la sală de două ori pe săptămână, veneam vlăguit dar mulțumit și oarecum, temporar, „vindecat”. Ana mă aștepta de fiecare dată cu îmbrățișarea sa parfumată, cu masa pusă, cu casa curată ca un laborator NASA. De fiecare dată, sărutul ei îmi trezea speranțe. Mă îndepărta însă discret, găsindu-și repede ceva de făcut prin frigider sau de ordonat ceva prin șifonier, atunci când o sărutam pe lobul urechii, așa cum îmi începeam, pe vremuri, călătoriile intime pe continentul plăcerii. Îmi dădeam seama că e prea devreme încă și mai am de așteptat.. După câteva săptămâni, a început să frecventeze un psiholog. Cred că , în sinea ei, și pe ea o chinuia faptul că mă chinuia pe mine. Nu am vorbit niciodată despre asta, deși i-am dat de înțeles, în repetate rânduri, că nu mă deranjează într-atât, că o iubesc atât de tare, încât sunt gata să aștept milenii întregi, până când lucrurile se vor reîntoarce pe făgașul normal..
Într-una din zilele mele de antrenament, pe terenul de tenis și-a făcut apariția Elena. Era o femeie tânără, mai tânără decat Ana mea, bine făcută, nu pot spune dacă era și frumoasă, pentru că pentru mine Ana era întruparea frumosului și nu aveam ochi pentru alte femei. Insă după felul în care o priveau ceilalți bărbați și după tenacitatea cu care îi dădeau lecții de tenis, probabil că femeia îl avea pe vino-ncoace. Ceasul rău a adus-o pe Elena în preajma mea. Probabil că tocmai faptul că eram singurul care nu roia în juru ei i-a și stârnit curiozitatea. Mi-a cerut să-i bandajez un deget la care se tăiase într-un ciob ascuns în iarbă. De aici, de la acel ciob blestemat, a pornit totul și s-a dezlănțuit dezastrul care mi-a prefăcut în cioburi fericirea de acasă.
Până să ajung cu Elena în acel pat matrimonial din lemn alb, cu așternuturi roz, mirosind a măr verde, a trecut destulă vreme. Destuie războaie cu mine însumi. Le-am câștigat pe toate, mai puțin ultima bătălie. Un văl de ceață mi-a împresurat rațiunea în acea fatidică zi, când am acceptat să merg la ea acasă, să-i pun la punct ceva la calculator. Oboseala mea, tensiunile interioare, paharul de șampanie, poftele trupești adunate în temnița subconștientului meu, nici eu nu știu ce anume m-a împins spre gestul pe care aveam să-l regret apoi toată viața..
Pe Elena n-am mai vazut-o niciodată de atunci. Am renunțat la tenis, m-am cufundat în mine. Ana a observat schimbarea mea, învinovățindu-se și mai mult pentru starea în care mă aflam. Nu am putut să trăiesc multă vreme cu minciuna. La două săptămâni după incident, am simțit nevoia să-i mărturisesc. Mai mult pentru a o liniști că nu este ea vinovată pentru tristețile mele, dar și pentru că a trăi cu minciuna devenea din ce în ce mai anevoios… Ana nu mi-a spus nimic. Niciodată. Tăcerea ei mă obsedează și astăzi. Într-o bună zi, întorcându-mă în casa noastră curată precum un laborator NASA, m-a așteptat un bilet. Nu are rost să sporesc melodrama, redând conținutul lui. Un lucru era important : ramăsesem singur. Ana și copiii noștri plecaseră din viața mea, pentru totdeauna. In acel moment nu am bănuit că este un fapt definitiv. Un an întreg am tot sperat să se schimbe ceva, am încercat să ajung la ea pe toate căile, prin părinți, rude, prieteni, colegi de serviciu. Imi era cumplit de rușine să le explic ce anume se întâmplase, dar mă căiam, prin cuvinte și lacrimi, recunoscând deschis că sunt cel mai mare dobitoc din lume, că am dat cu piciorul celui mai frumos lucru pe care-l poate avea cineva în lume : dragostea unui om deosebit.
… Au trecut șase ani de atunci. Îmi însoțesc singurătatea cu Scumpici, motanul pe care mi l-a făcut cadou Ana la aniversarea a cinci ani de relație, și pe care, mângâindu-l, îmi amintesc crâmpeie din viața mea de atunci.. Imi văd copiii regulat, în weekenduri, mă bucur de ei ca un părinte responsabil și corect, și tot sper că, la un moment dat, Ana mea va redeveni a mea. Vorbim, la telefon, strictul necesar, e drept, dar vocea ei metalică nu mai ascunde nimic din căldura cu care înainte îmi împresura auzul. O simt, din ton și atitudine, că nu a reușit să depășească acel incident. Că nu are încă puterea să-mi acorde iertarea. De uitare nici nu poate fi, probabil, vorba. Aș da eu însumi orice, să pot să uit acea blestemată zi de 3 august… Dar eu sunt decis să aștept. Nu pot privi către nicio altă femeie, deși prietenii se tot căznesc să mă readucă la viață, propunându-mi diverse alternative, unele mai drăguțe decât altele. Pentru mine însă nu va mai exista o a doua EA. A mea este una, o cheamă Ana și, chiar dacă deocamdată respirăm în lumi diferite, în adâncul sufletului meu eu știu că drumul nostru va continua împreună. Pentru că dragostea învinge mereu.