Am crescut și am învățat împreună cu fiecare dintre copiii mei. Cu fiecare altceva, în alt stil, în alt ritm, cu altă energie, fiindcă nici ei, deși, credeți-mă, sunt ai mei cu toții, crescuți în casa și-n inima mea, după aceleași lecții, aceleași principii și aceleași cicăleli, nu seamănă deloc între ei.
Cu Ilona am învățat să înot sub apă, cu Victor am reușit să chem îngerii, cu Iza am avut curaj să mă sui, pentru prima oară, în pom. Cu Ilona am reînvățat să cânt, cu Victor să scriu poezii și cu Iza să fac măcar câteva minute de mișcare pe zi. Iar exemplele ar putea continua la nesfârșit, acoperind toate feliile mele de viață rescrisă iar și iar, din cele trei unghiuri ale maternității luate a câte un milion de circumstanțe – în ample exerciții de combinări, permutări și aranjamente mult mai puțin abstracte decât cele de la ora de algebră.
Însă cel mai important și mai complex exercițiu în care m-a târât, în ultima vreme, Ilona, adolescenta mea abia trecută de firul dulce al vârstei de 17 ani, ține de dobândirea artei machiajului care să mă facă să arăt mai bine, mai elegantă, mai odihnită, mai frumoasă… De-adevăratelea. Nu așa, întinzând fără chef oleacă de fond de ten peste obraz, nu desenând, prea grăbit, două linii pe marginea pleoapei și în niciun caz omițând fără păsare luminile și umbrele sofisticate care să mă ajute să ascund ceea ce e de ascuns și să arăt doar ceea ce am de-arătat. Citește mai departe…
Comentează