„ Unde ar fi plecat în lume, olteanul, oltean rămâne/ Nu-și uită vorba-nvățată nici de mumă, nici de tată.”Și nu a uitat. A plecat de jos, a muncit zile și nopți cu scopul de-a-și atinge țelul, iar astăzi reprezintă cu mândrie Oltenia, zona din care provine. Constantin Enceanu, căci despre el vorbim, este unul dintre cei mai iubiți și apreciați artiști de muzică populară. Există o vorbă: nu te pune cu oltenii fiindcă sunt oameni ambițioși, care știu mereu ce vor și nu vor renunța niciodată la visele lor. De multă ambiție și dorință de-a cânta a dat dovadă și artistul. S-a născut în comuna Vișina, județul Olt crescând înconjurat de tradiții și de poveștile bătrânilor. Pasiunea pentru folclor a 
descoperit-o încă din copilărie. Susținut necondiționat de mama sa, de la care a și moștenit dragostea pentru muzică, artistul a cules cântece de la bătrânii satului. În adolescență, pașii l-au purtat în Craiova, unde în paralel cu liceul, s-a înscris la Școala Populară de Artă. De-a lungul timpului, a câștigat zeci de premii la festivaluri și concursuri naționale, iar melodiile sale au ajuns rapid la sufletele românilor. Împreună cu Petrică Mâțu Stoian a dat naștere la cele mai fredonate cântece din muzica populară: „Mă dusei pe la Petrică” este doar una dintre piesele interpretate de cei doi artiști. Nu doar cu o carieră rodnică se poate mândri, ci și cu o familie frumoasă. Are o soție care-l iubește și-l susține, o fiică de care este mândru nevoie mare și doi nepoței, „dodonei”, așa cum îi alintă artistul, după care este topit. Deși este un simbol al muzicii populare oltenești, totuși a rămas un om modest și cu frică de Dumnezeu. Dacă artistul Constantin Enceanu a primit de mult nota zece, de astăzi, în palmaresul lui se poate adăugă un nou titlu, acela de „bărbat de zece”.
Alina Anghel: Ați avut parte de-o copilărie frumoasă.V-ați născut în mediul rural și ați fost înconjurat de tradiții. Povestiți-ne puțin despre copilăria dumneavoastră.
Constantin Enceanu: Să știi că am avut parte de-o copilărie fericită, cu părinți și bunici care, chiar dacă nu au avut ei atât de mult timp să stea cu noi, au avut însă grijă să ne dea sfaturi ce ne-au ajutat foarte mult în viață.
A.A.: Vă amintiți un sfat important pe care vi l-au dat?
C.E.: Da. Tata și bunicul meu ne spuneau de fiecare dată: „ Ai grijă să nu minți și când pleci în lume să nu ne faci de rușine.” Iată, au trecut mai bine de 50 de ani și lucrul ăsta 
mi-a rămas întipărit în minte și n-am să-l uit niciodată. Dacă ar mai fi printre noi, cu siguranță ar fi mândrii că nu i-am făcut de rușine. Eram de mici responsabili cu problemele din curte, din gospodărie. Fiecare știa ce avea de făcut, chiar dacă de multe ori plecau și rămâneam singuri acasă. Știam că trebuie să ne trezim și să dăm mâncare și apă la păsări, să măturăm curtea, bătătura. Bunica și mama erau la CAP, tata muncea la oraș, iar bunicul era cu oile. De foarte multe ori ne găteam singuri. Ne spunea mama: „Uite, dacă vedeți că nu am avut timp să vă las ceva de mâncare, bine brânza, ouăle erau la discreție, vă duceți în grădină, puneți o lingură de untură în tigaie, luați niște roșii le prăjiți bine, cu brânzică și mâncați.”
A.A.: Dacă tot ne povesteați despre mama dumneavoastră, dumneaei a fost cea care v-a susținut și și-a dorit să urmați o carieră în muzică fiindcă dânsa nu a reușit acest lucru.
C.E.: Da, așa este. Mama și-a dorit să devină cântăreață, dar vremurile fiind de așa natură… Cum era la țară: dacă te faci cântăreață nu o să mai fi femeie de casă și atunci a renunțat la acest vis al dumneaei, dar se pare că mi l-a transmis mie. A fost alături de mine la începuturile mele. Văzând că îmi place muzica populară m-a ajutat la culegeri de folclor, să merg să culeg cântecele de la bătrânii satelor din preajma localității mele și să-mi facă rost de costumul tradițional, să pot merge cu el la concursuri.
A.A.: Dar, cât de greu v-a fost să ajungeți la ceea ce sunteți astăzi, să vă creați numele de astăzi, ținând cont că ați plecat de jos, dintr-un sat de province?
C.E.: Să știi că am plecat de jos, dar cu o dorință extraordinar de mare de-a ajunge cântăreț. În mintea mea nu era altceva decât: „Vreau să devin cântăreț de muzică populară.” Mulți au încercat oarecum să-mi schimbe destinul. Îmi aduc aminte că directorul școlii și profesorul de istorie au vrut să mă fac învățător, ulterior profesor. Aveau convingerea asta și m-au îndrumat să mă înscriu la Liceul Pedagogic. Un verișor de-al meu m-a convins să vin la Craiova, la Liceul de Chimie, să mă fac chimist fiindcă așa era și el. Alții au vrut să mă fac preot. Preotul satului a zis să mă fac preot fiindcă 
aveam înclinații. Până la urmă, am ajuns la Craiova, am făcut Liceul Energetic, dar în paralel am făcut și Școala Populară de Artă. Eu voiam domnule să cânt. Să știi că nimic nu se face fără foarte, foarte multă ambiție și sacrificii. Absolut nimic nu se face. Absolut nimic. O ambiție de oltean și o dorință extraordinară de-a îndeplini acest vis al mamei mele. Nu mi-aș fi închipuit niciodată că voi ajunge unde sunt acum, că voi ajunge să cânt alături de marii artiști de muzică populară ai țarii și nu numai, că voi fi în platourile Televiziunii Române. Niciodată n-aș fi crezut că mă ajută Dumnezeu. Niciodată n-aș fi crezut că sunt atât de iubit de lume și am atâtea solicitări încât la un moment dat simt că nu-mi mai aparțin mie și familiei și că le aparțin oamenilor. Dar, lucrul acesta mă face să fiu mult mai luptător, să fiu foarte atent cu ceea ce fac și să vin numai cu lucruri de calitate în fața lor, privind muzica populară.
A.A.: Apropo de familie, fiind artist ați fost și sunteți mai tot timpul plecat în turnee, dar cu toate asta aveți o soție, o fiică și mai nou nepoței. Cât de greu a fost, în special, la început să aveți și o carieră, dar să vă întemeiați și o familie?
C.E.: Înainte de-a mă căsători mai puțin, dar în momentul în care m-am hotărât să fac pasul acesta, i-am spus soției mele: „Ai grijă, nu cumva vreodată să mă convingi să renunț la muzică că prefer să renunț la tine decât să renunț la muzică. Dacă tu consideri 
că poți să fii alături de mine și să mă sprijini, bine, dacă nu, n-are rost să facem acest pas.” Ea m-a înțeles și după ceva vreme, oarecum a bătut în retragere. A văzut că încep să fiu plecat de acasă, că mergeam la nunți, la spectacole și mi-a spus: „Eu zic că ar fi mai bine s-o lași mai ușor, că trebuie să fii alături de fată, de familie.” Și atunci am zis: „Draga mea, noi când ne-am hotărât să facem acest pas, ți-am zis ceva. Dacă tu consideri că nu se mai poate, zicem pa și la revedere, fiecare o ia pe drumul lui și cu asta basta.” Deci, oricine în lumea asta ar fi încercat să mă lase de muzică, n-ar fi reușit să mă convingă de acest lucru. Mi-a fost foarte greu, dar am avut noroc cu o soție, la urma urmei, extraordinară. Eu dacă am plecat, am știut pe mâna cui las casa. Ea a avut grijă de toate cele necesare unei gospodării. A avut grijă și de mine, a știut, oarecum să mă țină aproape de ea și cred că nici eu n-am fost dintr-un aluat care să nu-l intereseze de viața de familie. Sunt dintr-un aluat căruia îi place să aibă familie și o familie frumoasă.
A.A.: Cum este bunicul Constantin Enceanu fiindcă sunteți topit după nepoței?
C.E.: Aaaa!!!!! Bunicul Constantin Enceanu s-a transformat de când au apărut dodoneii ăștia mici cum le zic eu. M-au făcut să privesc viața altfel. Să uit de micile probleme ale vârstei pentru că după o anumită vârstă te mai doare și un picior și spatele, și să devin parcă tânăr ca la 20 și ceva de ani. Când sunt împreajma lor, pur și simplu sunt alt om, sunt un om plin de viață. Și așa sunt eu, dar oricum cei mici mă transformă extraordinar de mult. Parcă sunt la 25 de ani.
A.A.: Ați declarat, la un moment dat, într-un interviu, că printre hobby-urile dumneavoastră se enumeră și călătoriile. Unde vă place să călătoriți, în țară sau în străinătate?
C.E.: Îmi place să călătoresc. Să știi că în țară mai mult. Îmi place foarte mult muntele. Abia aștept ca cei mici să mai crească puțin ca să pot să-i iau cu mine și le-am promis părinților lor, că-i voi lua și le voi arăta mai întâi toată România de la cap la coadă și odată cu ei să reușesc s-o văd și eu în tihnă pentru că am trecut, am umblat prin țara asta, dar toate au fost așa, fugitiv.
A.A.: Apropo, de cei mici, vă doriți ca ei să vă calce pe urme?
C.E.: Da, mi-aș dori. Măcar, unul dintre ei să-mi calce pe urme. Aș știi ce să-i sfătuiesc și cum să-i îndrum.
A.A.: Site-ul nostru se numește femeide10.ro, din punctul dumneavoastră de vedere, ce calități ar trebui să aibă o femeie ca să fie de nota zece?
C.E.: Trebuie să fie o mamă bună, o soție ideală, extraordinară, iubitoare, să fie o gospodină desăvârșită. Să poată să îmbine și una și cealaltă în așa măsură încât să nu sufere cei din jur, să nu considere cei din familie că se dedică mai mult copiilor și a neglijat soțul sau a neglijat gospodăria. Să încerce să le facă pe toate în egală măsură. Cred că dacă va reuși să îmbine aceste lucruri, cu siguranță că este o femeie de nota zece.
A.A.: Am ajuns la finalul interviului și aș vrea să vă rog să le transmiteți un mesaj cititoarelor site-ului nostru.
C.E.: Distinselor domnițe vă urez să aveți parte de un soț iubitor, de o familie minunată, de niște copii extraordinari. Să nu uitați, să iubiți, dar să fiți și iubite. Să știți că indiferent ce ați face, dacă ați fi pe plan profesional de nota zece, familia rămâne totuși stâlpul de rezistență al unei cariere. Degeaba ai carieră, dacă nu ai și familie.
Comentează