Eram prin clasa a șasea. Vreo 12 ani se adunau în urma mea, ani frumoși, ai unei copilării despre care cei de acum nu prea știu cu ce se mănâncă… Da, recunosc, eram un copil năzdrăvan, iar năzdrăvăniile nu se opreau nicidecum în pragul apartamentului, ci mă însoțeau bine-mersi peste tot, inclusiv la școală. Aici îmi suprindeam deseori profesorii, care nu mai știau nici ei cum să mă definească : pe de o parte eram tocilara clasei, înghesuind în carnet aproape numai note de 10, pe de altă parte nu făceam niciodată opinie separată, dacă era vorba de trăznăi colective. Uneori le și instrumentam. Imaginația îmi era nărăvașă de pe atunci.
Un fapt însă mi-a venit în minte, azi noapte. Nici eu nu stiu de ce. Așa-s nopțile, mai cu seamă cele toride, care te răsucesc fără încetare prin așternut, în căutarea unei poziții mai ..”răcoroase”. Eram, așadar, prin clasa a șasea și asistam, fără să conștientizez pe atunci, la una din primele nedreptăți ale vieții. La ora de geografie fuseseră ascultați doi colegi de-ai mei. Unul era Mihai, un băiat sărman dintr-o familie cu mulți copii și doar doi părinți, însă foarte amărâți ( nu odată i-am cedat lui Mihai sandwichul făcut de mama) celălalt, Călin, era ceea ce se numea și pe atunci “un copil de bani gata”, singur la părinți, tot doi, însă sus-puși amândoi. Ca o paranteză, școala la care am învățat, amesteca și pe atunci copii din protipendada vremii cu cei “din cartier”.
Cei doi fuseseră scoși la tablă, performând absolut egal. Adică mai deloc. “Ăăă-uri”-le și tăcerile prelungite îi aduseseră la un numitor comun, spre satisfacția noastră, cei care “scăpaserăm” de ascultat și deveniserăm spectatori, din bănci. După un sfert de oră de supliciu, deznodământul a fost surprinzător, cel puțin pentru mine, copilul obișnuit încă din familie cu spiritul dreptății. Mihai se alesese cu un 4 de toată frumusețea – fără drept de apel – și cu niște vorbe împovărătoare ( nu-mi cereți să mi le amintesc, nici măcar numele colegilor nu sunt sigură că le-am reprodus exact!), pe când Călin, care, anticipând deznodământul, motivase că ai lui îl luaseră aseară la un eveniment important – pe atunci toate evenimentele importante aveau “CC” în ele ( și nu CC-ul din corespondența noastre online, ci cel referitor la Comitetul Central al PCR) – și nu a avut timp să învețe – și ca atare, profa, impresionată de motivație, l-a gratulat doar cu o observație cuminte, de genul : “-Vai, vai, Călin, m-ai făcut de râs!”, după care l-a trimis la loc, printre noi… Degeaba Mihai bâiguise și el ceva, despre faptul că , cu o zi înainte, trebuise să stea cu frații mai mici, ai lui fiind plecați la o înmormântare, părea să nu-l fi auzit nimeni. Eu însă l-am auzit si, stiind bine că, în comparație cu celălalt, Mihai nu minte niciodată, m-am întristat… Bref! Primul s-a ales cu un patru, pentru repararea căruia a trebui să se chinuie apoi tot trimestrul, cel de-al doilea doar cu verdictul “-Azi te iert, dar te rog să vină mâine mama la școală , vreau să vorbesc cu ea!” (“…ca să-i mai aducă un cadou!” – țin minte că șoptise cineva, din fundul clasei).
În pauză, nu m-am putut abține și m-am dus la profesoară : “- Tovarășa ( așa era pe atunci!), dar nu e corect, de ce lui Mihai i-ați pus 4 și pe Călin l-ați iertat?” Țin minte și astăzi privirea ascuțită pe care am primit-o în schimb. “-Almășan, altă treabă mai bună n-ai de făcut? Vezi că vă dă extemporal ora viitoare, ia du-te și repetă-ți la română!”…Nu m-am lăsat. De fapt…m-aș fi lăsat, dacă nu l-aș fi vazut pe Mihai plângând în pumni, la pervaz. Nu am zis nimanui nimic, însă în pauza următoare m-am dus la Cancelarie și am rugat pe cineva să o cheme pe doamna directoare. “-Ce-ai cu dânsa?” “-Vreau să fac o reclamație!” – răspunsesem sec, așa cum îl auzeam des pe tata spunând prin locurile pe unde mergeam și unde se mai ciocnea de lucruri strâmbe.
Nu mai știu cum s-a terminat totul, țin minte că directoarea m-a ascultat cu atenție, apoi m-a trimis în clasă căci se sunase, iar de atunci orele de geografie au devenit un coșmar pentru mine ( este motivul care s-a activat în mine o adevărată alergie vis-a-vis de această materie). Profesoara a căutat de atunci orice mic prilej pentru a se răzbuna sau macar pentru a-mi face, preț de o oră – ora ei – viața amară. A fost, de altfel, una din puținele materii care a reușit să fractureze serios șirul notelor de 10 cu care îi obișnuisem pe ai mei. Deja toți cei din jur știau că “la “geogra” sigur o s-o asculte pe Marina!” și, oricât de mult n-aș fi învățat, se găsea mereu câte o întrebare încuietoare care să-mi vină de hac.
Din păcate, faptul nu mi-a fost nicidecum învățătură de mine. Nu știu ce anume a schimbat atunci atitudinea mea, probabil că nimic ( poate doar faptul ca Mihai mi-a devenit, până la sfârsitul Școlii generale, cel mai loial coleg), cert este însă că meteahna asta – “spiritul justițiar”, cum i se spune acum – a rămas mereu prinsă în ADN-ul meu, dându-mi veșnice bătăi de cap. “
“- La ce-ți folosește să te cerți cu ei? Oricum nu vei schimba nimic!” – mi-a spus mai deunăzi o colegă, referindu-se la războaiele mele cu nedreptățile din jur. Poate. Însă pe măsură ce ne cufundăm în glod, măcar eu simt că reușesc să-mi păstrez în suflet sentimentul curățeniei. Și mărturisesc că, deși nu are legătură directă cu cele de mai sus, mă declar fana înteleptelor vorbe ale lui George Orwell : “O colectivitate care tolerează conducători corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, ci complice!”
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : SUPERCAMPANIA VERII LA DERMATOCOSMETICE
Comentează