Dacă acum 20 de ani m-ați fi pus să scriu acest editorial, mai degrabă aș fi mâncat un castron de jar încins pe stomacul gol, decât să mișc vreo literă. Cumva, ar fi însemnat să renunț la principiile mele, la credința mea de-o viață, la tot ceea ce-mi păstrează ADN-ul și tot ceea ce mi-au transmis părinții mei, fățiș sau prin atâtea alte nevăzute canale.
Dar iată, sunt nevoită să le dau dreptate celor care au impus ca regulă de viață îndemnul “Never say never”. Niciodată să nu spunem niciodată, adică. Viața și trecerea noastră prin ea sunt atât de pline de Neprevăzut, încât, la un moment dat, chiar și cele mai năstrușnice și de neîntâmplat lucruri, pot deveni realitate. Mă aflu, așadar, într-o astfel de situație și tare chinuit îi fac față, căci ea mă face să renunț, într-un fel, la principiile mele, la convingerile mele, să dau oarecum înapoi – mișcare ce nu prea mi-a caracterizat orgoliul.
O viață întreagă am fost fidelă gândului că locul românilor este în țara lor, că viața în pribegie este cea mai grea povară pe care o poate duce un om (ființa cea mai dragă mie a trăit o astfel de viață și cândva voi vorbi și despre asta) și că niciun succes profesional sau financiar al parcursului nostru nu va putea niciodată compensa dorul de țară. Desigur, noțiunile cu care operez am constatat și eu că au devenit demult desuete, însă eu sunt o tradiționalistă și mai degrabă îmi smulgi un braț din umăr, decât să mă lași fără unul din principiile mele. Sunt convinsă că mulți dintre puținii mei spectatori tinerei ( marea majoritate îmi sunt colegi de generație, plus-minus un deceniu-două, poate) au strâmbat din nas de fiecare dată când abordam această temă desuetă – PATRIOTISMUL – în emisiunile de la TVR. Patosul cu care vorbeam și pledam pentru această noțiune, devenită, văd, desuetă, probabil că i-a îngrozit pe globaliști, încruntându-i deseori în direcția mea. Chiar dacă nu am cochetat niciodată cu această idee, dar uneori simt cum gândul mă așează în loja imaginară a câte unui partid naționalist. Niciunul dintre cele existente nu m-a convins încă pe deplin. Dar principiile mi le păstrez, considerând că exodul masiv al tinerilor din România reprezintă una dintre cele mai grave întâmplări ale Prezentului. Însă, iată, pentru că, până la urmă, “niciodată nu trebuie să spui “niciodată”, un cutremur cu magnitudine în creștere exponențială a început să-mi amenințe convingerile…
…Mă aflu, iată, pentru a patra oară în viață, la Dubai. Primele două au fost prezențe pur jurnalistice : mă însoțeau, de fiecare dată, atât echipa de filmare cât și o listă lungă de subiecte de vizitat. Mă documentasem de fiecare dată foarte riguros, știam în mare ce mă va aștepta la fața locului, dar chiar și așa, uluirea și-a dat de fiecare dată mâna cu încântarea, făcând din respectivele deplasări de serviciu tot atâtea prilejuri de încântare profesională, tradusă în reportaje pe măsură. Dar, vorba aceea : veneam, filmam și plecam. Acasă mă așteptau oamenii dragi – părinții, copiii, prietenii, iar amintirile dobândite și generos împărtășite celor dragi, sfârșeau prin albume foto si fișiere video, uneori prin povești întârziate, pe la câte-o tacla cu amicii. Viața mea continua tot acolo, departe de minunile lumii.
Anul acesta, iată, la Dubai m-a adus dorul de copii. Am povestit, cred, deja despre temporara lor prezență aici, generată de spiritul liber al vârstei, de dorința de a cunoaște și experimenta, cât încă obligațiile matrimoniale nu au așezat stavile în calea libertății lor. Dorul imens de Victor și de Ana au făcut ca, în acest an, lesa ce mă lega de locuința atât de dragă mie, să devină din ce în ce mai fragilă. Deși, în general, revin rareori în locuri în care m-am aflat deja ( ca jurnalist, vorbesc, dar și ca Geamăn, pe deasupra), mă surprind fremătând de bucurie atunci când soarta îmi așează în față o nouă șansă de a le deveni oaspete copiilor mei. Și, chiar dacă sunt constientă că risc să devin acea “soacră” indezirabilă, care tot vine pe capul tinerilor, revin, iată, cu o bucurie apeoape cosmică, la Dubai.
Începând să cunosc în amănunt orașul, oamenii săi, principiile lor de viață, viața însăși a Anei și a lui Victor, ca și cuplu, cu regulile sale așezate, cu liniaritatea, echilibrul și armonia fiecărei zile, simt cum sufletul meu devine, pe zi ce trece, un câmp de luptă, pe care prejudecățile cad ca niște redute, în fața ofensivei evidențelor. Da, de acord : Victor și Ana sunt copii buni, bine pregătiți si frumos educați, copii ambițioși care cu siguranță n-ar fi avut un parcurs dificil nici la București, dar…oare nu contează, până la urmă, și mediul în care “te miști”? Oare nu vrei ca “frumosul” pe care ți-l creezi in micuțul tău cămin sau birou, să nu sfârșească brutal, în momentul în care ai trântit ușa apartamentului în urma ta? Cum să poți să fii mulțumit, tu, care ești conștient de valoarea ta și de buna ta credință, când în ceea ce te înconjoară e atâta “mizerie” , și economică, și socială, și mai ales umană? Cum să-ți înfrângi visele și ambițiile personale, tu, care, până la cei 20 de ani, ai avut șansa de a vedea lumea, sau măcar de a afla de ea din cărți și de la televizor ( generația mea, iată, nu a avut această șansă!) , să accepți să devii o rotiță într-un mecanism care pare a merge mereu într-o direcție greșită, parcă împotriva oamenilor pe care ar fi trebuit să-i slujească?
…Văd în jur, de câteva zile, curățenie, ordine, progres, văd grijă față de om și respect față de acesta, nu văd, nici macar la televizor, scandaluri și mizerie, experimentez, pe pielea mea, viața de “dubaiez” și …nu-i găsesc cusur. Da, sunt de acord cu voi, sunt și aici oameni amărâți, la tot pasul chiar, dar nu sunt “oamenii lor”, sunt cei pe care sărăcia îi surghiunește din țările natale, împingându-i către acest nou “Tărâm al Fagăduinței”. Și nu m-aș mira, dacă peste ceva ani, îi voi regăsi șimpe aceștia – pe cei valoroși, firește – într-un cu totul alt statut social. Pentru că este una din acele țări în care, dacă muncești și-ți vezi de treabă, vei avea. Dacă ești învățat, vei avansa. Dacă ești valoros, nu va trebui să te temi că impotentul de lângă tine îți va da în cap, ca să te îndepărteze din calea lui.
Privesc, de câteva zile la toate acestea și …îi “urăsc” pe cei ce au construit această lume. Îi “urăsc” pentru că au făcut ca principiile mele să se năruie, unul câte unul. Îi “urăsc” pentru că au spulberat orice nuanță din proverbul “nicăieri nu e mai bine ca acasă”, la umbra căruia ne-am construit, eu și generația mea, devenirea.
…Și îi mai privesc și pe Victor și Ana, și pe toți copiii de altădată ai căror părinți îi visau realizați și fericiți în țara lor și care-i găsesc astăzi realizați și fericiți, dar în țările altora… Și deși sufletul îmi plânge, nu pot să nu mă bucur pentru ei. Simt nodul care mi se face ghem, în gât de la toate vorbele de altădată, pe care mi le înghit acum, una câte una și, cu onoare, sunt nevoită să le dau dreptate în alegerea lor, deși o părticica din mine încă mai speră că lucrurile se vor schimba și în țara mea, aducându-ne copiii înapoi. Acolo unde le este, de fapt, locul.
Dar, deocamdată, nu-i așa? Au circumstanțe atenuante…
Rubrică oferită de : FARMACIILE CATENA SUPERCAMPANIA VERII LA DERMATOCOSMETICE
Comentează