Țin în mână o carte. Îmi poartă semnătura pe prima copertă, iar pe ultima imi regăsesc chipul, într-un instantaneu surprins de fiul meu. Nu e groasă și are un preț prietenos. E noul meu copil, cum îmi place să-mi alint cărțile. Sunt născute, toate, cu trudă, sper că si cu ceva talent. Am pus în ele suflet, rupând de la gura altor atâtea provocari, pe care viața mi le-a scos în cale. Dar nu, eu nu aveam timp de tentații, “dolcele farniente”-le era pentru alții, eu aveam de scris cărți, de citit, de văzut, de consemnat, de intervievat, de răscolit după informatii, de așternut pe hârtie, de corectat, de luat de la început, mereu de la început, până când cuvintele mele ajungeau în consonanță cu gândul, cu dorința, cu sufletul. Până când culorile ce le îmbrăcau deveneau aceeași cu cele dinlăuntrul minții mele, până când sonoritatea lor mută reușea să exprime ceea ce vroiam eu să transmit. Caci da, cărțile mele sunt punțile mele către sufletul oamenilor din juru-mi. Ele au datoria să mă apropie de cei mulți ce mă înconjoară, să mă strecoare în lăuntrul lor, să-i îmbogătească cu gândurile mele, să le ofere bucurie, lăsându-i să se infrupte din a mea, generată de locurile vazute de mine, de oamenii cunoscuți de mine, de întâmplările pe care le-am trăit!
Țin in mână o carte, scrisă cu trudă. Se vor bucura de ea câțiva oameni dragi mie. De ce câțiva?- veți spune. Pentru că , deși râd mai tot timpul, trupul meu adăpostește un pesimism feroce. Aceasta mă face să anticipez, cu ochii minții, cum cartea mea va înfofoli rafturile librăriilor, alături de alte sute de titluri; cartea mea se va combina cu cele ale unor poeți si romancieri vestiți, aflați laolaltă cu iluștri anonimi, aduși cu toții la numitorul comun al lipsei de apetit pentru lectură, propriu vremurilor pe care le trăim.
Și atunci, de ce mai scriu? Cine mai are nevoie de cuvinte așternute pe hârtie, când micile ecrane scuipă atâta informație, atâta material spectaculos, în sugraferiile noastre? Cui îi mai servește foșnetul desuet al filelor răsfoite, cine mai are răbdare să privească dansul puricilor negri în chip de litere, a căror înlănțuire te transportă spre lumi nebănuite, greu de redat în imagini de televizor? Pe câți mai mișcă poeziile, dramele, romanele istorice, notele de călătorie și altele asemenea lor? Librăriile au devenit sanctuare cuninți, în care-și dorm somnul de veci gandurile adunate în cărți ale scriitorilor Planetei.
Și totuși, chiar și așa, știind că nu vor fi cititi decât de rude, prieteni și vreo trei “trecători pe acolo”, scriitorii își văd cuminți de menirea lor, aducându-și pe lume cărțile-copii, purtate uneori ani întregi în pântecele minții lor.
Țin în mână o carte care, pentru mine, ascunde o nouă experiență de viață. Pe care n-am vrut-o numai a mea. Am vrut să le-o dăruiesc celor din jur. Copilul meu a prins viață. E un copil aparte : l-am hrănit înainte de a-l naște, l-am îmbrăcat în dragostea mea, iar acum i-am dat drumul în lume. Într-o lume care, mai mult ca sigur, n-are nevoie de el.
Comentează