De regulă, cutia mea poștală geme de facturi și pliante publicitare. Nimic nou, nimic spectaculos. Pățiți, cu siguranță,la fel. Zilele trecute însă , chiar pe buza noului an, am descoperit în ea, înghesuită printre plicurile cu nume neprietenoase ce vesteau ultimele mele datorii față de stat sau companii private, un altfel de plic. Purta pe el scrisul tremurat al unei mâini în etate. Fiecare literă era întărită de două ori, cu un stilou cu cerneală spălăcită, diluată pe alocuri de mediile umede cu care, pesemne, intrase în contact. Plicul avea tot ce-i trebuia : destinatar, expeditor, timbru, vreo două ștampile. Venea dinspre o mătușă îndepărtată din Ardeal. După ce m-am bucurat, în gând, că tușica mai trăiește, am consemnat o ciudată stare lăuntrică. Demult nu mai ținusem în mână o scrisoare. Nu conținea mare lucru : câteva gânduri de bine la final de an, câteva informații despre alte rubedenii ( multe dintre ele habar n-aveam cine sunt!), apoi câteva referiri laudative la adresa emisiunilor mele, cu care imi spunea că se mândrește prin sat (!). Finalul îmi adresa o discretă muștruluială, referitoare probabil la reportajele mele de pe glob. Citez: ” colinzi mătăluță toate colțurile lumii, numai pe la noi, nu-ți faci drum!”.. Dar vă mărturisesc că nu neapărat conținutul scrisorii m-a mișcat, ci mai ales scrisoarea în sine. Să fi devenit brusc nostalgică?… – m-am întrebat, admițând că oricum , finalul de an predispune la nostalgii…
Mi-am amintit brusc de sărbătorile copilăriei și adolescenței mele, marcate de potopul de scrisori și felicitări care inundau cutia noastră poștală. Ce amuzant ar suna acum înscrisul de pe plicurile acelor vremi : „Tovarășului Cornel Almășan”! Hihi! Bucuria era, îmi amintesc, tare consistentă, pentru că de sărbători primeam astfel de epistole din toate colțurile pământului : în pofida restricțiilor vremii, ai mei aveau rude și prieteni împrăștiați prin întreaga lume, cu care ne încăpățânam să păstrăm legătura. Depeșele veneau și dinspre est, și dinspre vest, înebunindu-i probabil pe..” controlorii de trafic..de urări”(!) și unfundand și mai tare dosarului de jurnalist al tatălui meu.
….Eu însămi primeam scrisori. Unele veneau, bunăoară, din îndepărtata Siberie, de undeva din apropierea Polului Nord, de unde o pionieră sovietică îmi trimitea vești despre notele ei de la școală și despre renii din bătătura casei ; uneori primeam și pachete ce conțineau, spre exemplu, papuci de casă din blană de ren. Foarte nimeriți în locuințele congelate de pe timpul lui Ceaușescu!
Pentru echilibrarea situației și inducerea în eroare a serviciilor secrete, pe verso-ul altor scrisori primite de mine, la „expeditor”, figura Patsy Welsh, o elevă americană din apropierea lacului Ontario, ale cărei fotografii cu pomul de iarnă făceau a doua zi înconjurul clasei, toți colegii mei, în frunte cu mine, visând , cu ochii deschisi, la Crăciunuri care, pe atunci, aveau la noi consistența unor cai verzi pe pereți…
Până și din îndepărtata Australie ne veneau scrisori, de la familia Tomkins – foști vecini temporari de bloc ai părinților mei. Tomkinșii erau din Marea Britanie. Au lucrat, în România, la construcția nuștiucărui obiectiv industrial international, apoi au roit-o în țara cangurilor, de unde ne tot dădeau semne ale peieteniei lor. De altfel, din Australia mi-a și venit,fix la 14 ani, în ziua când mi-am ridicat buletinul, prima mea pereche de blugi! În acele vremuri, un astfel de eveniment dobândea amploare cosmică!
Poposeau,în cutia noastră poștală, și o mulțime de scrisori din țară : cu ocazia sărbătorilor de iarnă, rude de pe toate crăcile arborilor noștri genealogici revărsau către noi șuvoaie de urări, concepute în stil doct sau ușor analfabet, în funcție de rubedenie. Le citeam cu drag pe toate, fie bucurandu-ne că nu am uitat nici noi să le scriem, fie rușinându-ne că pe unii, în acel an, îi sărisem…
Acum primesc sms-uri. Și mailuri. Tone. Majoritatea impersonale, întărindu-mi convingerea că nu sunt decât o biată unitate dintr-o turmă de adrese. Sunt printre ele și felicitări personalizate – suficiente cât să stau liniștită că există și oameni pentru care însemn ceva mai mult decât un nume într-o agendă. Scrisorile însă îmi lipsesc al naibii de mult. Sunt, oare, o nostalgică?
…Așez, cu grijă, plicul de la mătușa mea pe birou și abia aștept să vină Victor de la facultate. Să vadă și fiul meu cum arată o scrisoare!
Comentează