A venit și… aproape a trecut Sfântul Valentin. Unii am luat sărbătoarea în serios, alții am ignorat-o cu grație, dar, cumva, cu toții am traversat-o purtând în suflet chipul cuiva drag, gândul la o iubire prezentă, trecută sau viitoare.
„Între mare și cer ești doar tu”, mi-a spus un bărbat pentru care n-am fost, totuși, niciodată de ajuns.
„Între ape, numai tu erai pământ”, mi-a scris cândva, parafrazându-l pe Nichita, un om pentru care pământul nu era, de fapt, singurul liman.
„Ce frumoasă ești tu, cu rochiile tale”, mi-a spus fiul meu, pe când avea doar patru ani.
„Unde sunt eu, ești și tu”, mi-a spus soțul meu, pe când nu era, totuși, decât cu gândul la mine, și sufeream văzând separat frumusețile lumii.
De ce facem declarații răvășitoare atunci când iubirile noastre sunt chinuite și par oropsite de soartă? De ce, totuși, cele mai frumoase cuvinte le așezăm în slujba amorurilor înjumătățite? Iar după ce ne așezăm fericiți în relațiile noastre, cuvintele de iubire… unde se duc, când se duc?!… Citește mai departe…
Comentează