Oricum am da-o, atunci când vorbim despre trădare într-un cuplu, primul punct care trebuie lămurit pe ordinea de zi este stabilirea vinovăţiei. Nu, nu trebuie să cădem în clişeul amabilităţii conform căreia, vai, nu e nimeni vinovat, iubirile se strică, anii trec şi ne ofilesc inimile, iar dragostea, s-a demonstrat ştiinţific, durează trei ani (fiindcă toţi cei care nu i-au citit cartea consideră că romanul de ficţiune al lui Beigbeder e o teză de doctorat – neplagiată).
Inclusiv la divorţ, în faţa unui for competent, judecătorul audiază martorii, ca să afle din vina cui s-a produs despărţirea. Iar adulterul este considerat delict şi se pedepseşte conform legii. Deci e perfect moral şi îndreptăţit să afli cine-a stricat ceea ce s-ar fi cuvenit, conform promisiunilor primordiale, să dureze până la moarte. Însă, de aici încolo, părerile se ramifică. La tribunal, nu te întreabă nimeni după cine ţi-a plecat bărbatul sau cu cine s-a culcat nevasta ta. Judecătorul vrea doar să ştie cine-a comis fapte reprobabile. Bărbaţii nu primesc circumstanţe atenuante dacă se plâng că o tânără absolut splendidă, ingenuă, irezistibilă, le-a făcut ochi dulci. Femeile nu sunt pe jumătate iertate dacă mărturisesc că un bărbat sexy, viril, dornic să-i asculte mărturisirile de care bărbatul ei plictisit nu mai avea chef, le-a ieşit în cale şi le-a oferit şansa de-a regăsi un liman pufos pentru zvâcnetul lor confesiv. Citește mai departe…
Comentează