Dupa munte si mare , m-am dus la tara.Era ideea bine venita a mamei de a ramane mereu aproape de familie , lucru imposibil dar reiterat in verile caniculare cu un patos infantil. Bunicii imi pareau tot mai in varsta si neputinciosi , azilanti in propria lor casa , prea mare pentru a-i gazdui confortabil. Se limitau la o camera unde gateau , dormeau si probabil visau. Cand ajungeam la ei , se aera totul ca dupa o lunga inactivitate in care fusese angrenat spatiul insusi. Odata cu noi imbatraneste si mediul. El e tributar starilor noastre de spirit. Suflul juvenil pe care il aduceam casei , desi trecator , era revigorant. Aveam datoria sa facem aceasta primenire, dar pentru bunici aducea a patrundere in intimitatea de nezdruncinat a unor afecte estompate. Ii redesteptam dintr-o dulce hibernare , fara a le oferi o alternativa viabila. Traiau prin noi , eram prelungirea lor afectiva. De aici dorinta de a afla cat mai mult despre noi , fara sa ne descoasa , urmareau derularea scenariilor , parca aflandu-se in fata unui imens ecran cinematografic.Nu concepeam ca vom ajunge candva in locul lor. Alegand orasul in locul satului , consideram ca eram feriti de singuratate.Dar urbea , cu zgomotul ei infernal si marsul trepidant si anost al zilelor , ne imbatranea preamtur si insesizabil. Purtam in noi pecetea dezintegrarii cu mult inainte de a se face vizibila. Primii care observasera schimbarea fusesera chiar bunicii. Obisnuiti cu patriarhalitatea vesniciei , nu puteau trece cu indiferenta peste graba noastra care altera totul. Viata pe care o traiam nu era dulce , ci edulcorata. Ei se temeau pentru noi si ne propuneam sa venim in sat si sa vietuim in locul lor peste cativa ani. Erau constienti ca nemurirea nu e altceva decat o succesiune infinita de generatii care nu stiu nimic una de alta , si chiar aceasta obnubilare a cronologiei contine semintele vesniciei. Noi consideram invitatia lor ca o galanterie vetusta si nu ca un imbold imperios. De aceea nu intreprindeam nimic spre a ne instala , fie si afectiv , in habitatul pe care ni-l rezervasera pana la capatul vremurilor. Gandul mortii nu infloreste decat cand esti in suferinta , cand pierzi pe cineva drag sau cand varsta iti erodeaz sperantele. Eram inca departe de toate acestea. Povestea cu tara era o mica vacanta inedita si cu mult praf care uneori ne scrasnea prin dinti si ne umplea parul cu o pulbere azurie. Paream ingerii unei lumi inventate care dura pana la imbaierea de seara intr-o copaie folosita de pe cand eram prunci. Intoarcerea la origini , stipulata de Frederich Nietzsche si Mircea Eliade devenea plenara , dar noi , fara sa o sesizam , o indeplineam ca pe un ritual sacru lipsit de semnificatie in contemporaneitate.
La aceasta ultima vizita inainte de Facultate , mi-am privit bunicii mai serios. Anchilozasera. Miscarile erau crepitatii articulare. Muschii nu ii mai ajutau pentru parghia oaselor.Se raportau la obiectele aflate in proximitate : masa , scaunul , sifonierul , patul , ca un copil care invata sa meraga si nu are nevoie mai mult de o camera pentru a deprinde tot ce ii va servi mai tarziu in viata. Ingramadisera totul langa ei , sa aiba aproape : Biblia si Cartea cu Rugaciuni , trusa de cusut , cateva fotografii din tinerete , ochelarii , canile de ceai in care inmuiau covrigi. Erau pierduti in propria lor casa , feriti de orice rau iminent , astepatand moartea in aceasta hruba existentiala. Mi-am dat seama repede ca noi nu puteam schimba nimic. Imi era si teama sa dau muzica mai tare la radioul pe care il aveau , ma abtineam sa schimb ceva din decorul atat de bine fixat de ei , reumatic precum stapanii. Gandul de a pleca cat mai repede era o salvare pentru mine si o binecuvantare pentru ei. Se mai strecurase o generatie intre noi : aceea a nenumaratilor mei prieteni , care nu ar fi inteles nimic din toate acestea , si care in loc sa imi dea sansa sa traiesc plenar si frumos , ma indepartau de ceea ce imi fusese candva drag si legatura de sange. Destinul ne ia totul cu ceva timp inainte de a muri , pentru a accepta fara reminiscente sfarsitul. Nu ne opunemm niciodata acestui furt din avutul nostru agonisit o viata fiindca stim ca orice impotrivire ne-ar face sa suferim extinctia fara anestezie. Fiindca moartea unui om e ireparabila. Continuarea prin urmasi nu are decat valoare darwinista , de specie. Murim cu amintirile , iubirile si trairile noastre imuabile. E un fond care e personal si nu se poate transfera cu toata dorinta lui Carl Gustav Jung. Nimic nu e mai propriu fiintei decat fiinta insasi. Putem transfera conturi bancare , lasa mosteniri fabuloase , patrimonii materiale de proportii dar interiorul nostru se pierde odata cu noi. Genetica nu explica decat trasaturile biologice mansonate in acizi nucleici , psihologia ceva acte volitionale repetitive , sociologia – comportamentele de grup in oglinda. Dar incomensurabilul ocean interior , pe care corabia noastra a navigat o viata , se va scurge odata cu noi in panzele freatice.
Bunicii mei nu mai faceau dragoste , dar se atingeau cu caldura peste hainele lor , intotdeauna prea groase pentru sezon. Bunica purta o broboada si atunci cand manca , mascandu-i dificultatea de a mastica. Prelungeau mesele zilei fiindca erau intalniri ale linistii care includeau in ele si siesta. Mancau putin dar se incarcau de seva bucatelor simple , preparate rapid , ramase in forma lor primara : cartofii fierti in coaja , la fel merele in compot. Spre deosebire de noi , stiau ce mananca. Noi ne obisnuisem sa spargem pungi vidate din care , dupa ce iesea aerul , nu ramanea decat ceva ce putea fi ingurgitat doar in paralel cu alta activitate mai antrenanata : uitatul la un film , o discutie despre moda sau sport , in general in contradictoriu.
Dar noaptea ce faceau in pat , cand isi intalneau trupurile foste candva tinere si carnale ? Reciprocitatea decrepitudinii era o mangaiere provenita din intelegerea firescului involutiei. Dar oare nu se nastea in ei si o revolta ? Ce zeu ii protejase intr-atat incat ajunsi la aceasta varsta matusalemica sa fie privati de orice , de banalul si naturalul actelor anterioare ? Mintea le ramasese nealterata , excepatand lapsusuri , lagune amnezice si incongruente temporale. Dar dorinta de a mai fi tineri , de a se mai iubi cu pasiune , le ramasese nealterata. Si aceasta era de neacceptat.
Numai o natura rea poate sa iti ia totul si sa iti lase dorinta.
De aceea aveau Cartea cu Rugaciuni aproape.Ca sa-L delimiteze pe Dumnezeu de firul devastator al existentei pangarite in biologicul ei si ca sa asimileze speranta retrairii , imposibil de indeplinit , cu perenitatea credintei.
Cosmin – Stefan Georgescu, Franța, decembrie 2021
Comentează