Bărbatul acesta n-a făcut parte din viața mea. Doar că, de o săptămână încoace, mă obsedează gestul lui. N-am să-l numesc, nu vreau să particularizez, vreau să vorbesc în general și din punct de vedere strict uman. Dacă în mass media s-au discutat mai ales aspectele juridice și criminalistice ale situației, mergând până la a-l numi un caz de siguranță națională, eu mă gândesc mai mult la aspectele psihologice și la potențialul lui ca personaj. Nu poți, cunoscând situația, să nu te gândești ce-a putut fi în mintea lui când a luat decizia de a rezolva problema în mod definitiv și iremediabil.
Sinuciderea este o soluție permanentă la o problemă temporară. De fapt, nici nu e o soluție. Dacă ne gândim bine, problema a rămas în urma lui. Acum plătesc alții pentru tot. Sinuciderea nu a rezolvat nimic. Și nu cred că a fost o problemă de conștiință, ci mai mult de control. El nu avea profilul sinucigașului. Cele ce determină sinuciderea sunt, conform statisticilor, situația socială și financiară precară, neînțelegerile în familie, problemele de sănătate și, mai rar, dezamăgirile în dragoste – valabil mai ales pentru o categorie de vârstă mai mică, tineri și adolescenți. În peste 90% dintre cazuri este vorba de depresii sau de tulburări emoționale grave. Dar nu e cazul lui. Vorbim de un bărbat puternic, sănătos, activ, educat, creativ, împlinit financiar și social. Nu e bătrânul bolnav și sărac din statistici care-și pune ștreangul de gât. S-a discutat și încă se mai discută dacă s-a sinucis sau a fost ”ajutat” să se sinucidă. Fără îndoială că presiunile asupra lui au fost enorme. Și vorbesc despre ceea ce știm sau doar bănuim, dar cele pe care nu le știm și nici măcar nu le putem presupune au cântărit, sunt sigură, mult mai mult.
Aș vrea să vă abțineți să gândiți că și-a meritat soarta. Că la câte a făcut a primit exact ce-a meritat. Că au murit oameni din cauza lui. Chiar dacă e perfect adevărat, nu despre asta este vorba aici. Dar aș vrea să ne gândim – și să și reacționăm, dacă se poate – la acest sistem care ne pune la pământ din clipa în care ne naștem. La acest sistem în care trebuie să facem mii de compromisuri ca să supraviețuim. La acest sistem în care trebuie să fii corupt, necinstit, nemilos, fără sufleet, fără conștiință, să calci pe cadavre dacă vrei să reușești. La legile făcute special ca să fie încălcate. La ura și disprețul cu care suntem conduși. La cum e să trăiești o viață întreagă într-un sistem care te umilește pas cu pas (nu e o aluzie, așa mi-a ieșit) și în care nu ți se dă nicio șansă. Sau, da, ți se dă șansa să numeri copacii de pe marginea drumului. De 13 ori.
Din păcate, în România numărul sinuciderilor l-a depășit, în anul 2004, pe cel al victimelor generate de accidente rutiere și omucideri la un loc. În anul 2008, sinuciderea a fost a treia cauză de moarte prin violență. N-am statistici mai recente, dar într-o astfel de țară trăim. Adică într-o țară în care nu merită să trăiești, în care nu poți să te mai iubești pe tine însuți, în care n-ai nicio speranță. Pentru că speranța este strict necesară pentru o viață normală și principala armă contra impulsului suicidar.
Poți să-ți închipui ce gândea în ora aceea în care a făcut de 13 ori același drum, dus-întors, căutând copacul potrivit? Căutând momentul potrivit? Căutând curajul potrivit? A vorbit la telefon? A ascultat muzică? Ce muzică a ascultat? Ultima lui convorbire telefonică cu soția. Ea: Ce faci? El: Meditez. Ea: Să nu faci vreo prostie.
A făcut-o. A găsit copacul potrivit. Și și-a exercitat dreptul de a ieși când a vrut el din scena vieții.
Comentează