Înainte de una din emisiunile mele din anii trecuți, stăteam înghesuită pe niște monitoare de sunet, răsturnate în culisa întunecată a studioului nostru de filmare. Echipa îmi era împrăștiată care-ncotro, în platou aveau loc probe de sunet, iar eu găsisem un răgaz, ferit de ochii lumii, pentru a ronțăi un măr. Lângă mine s-a asezat , la un moment dat, un pui de om, de la un grup de copii ce urma să cânte in emisiune. Nici nu mai știu cum îl chema, poate Mihai, poate Cristi, poate Dănuț, dar țin minte că m-a abordat cam așa : Eu sunt (Dănuț?) și părinții meu vor divorța!”. Am înghițit , cu noduri, bucata de măr pe care o mestecam și l-am privit pe micuț. Avea ochi mari și părul ciufulit, purta papion [ era artist, doar!) si nu părea să aibă mai mult de 5-6 ani. Pentru că trecusem și eu, recent, printr-un divorț urât, am devenit atentă. Acum, după atâția ani, cred că, de fapt, am vrut să văd, cumva, ce s-a petrecut în sufletul fiului meu, când l-a părăsit tatăl său. Cum a perceput el, divorțul nostru..
Dănuț sau Andrei sau Alex, sau cum l-o fi chemat, mi-a povestit cum se ceartă în fiecare zi mami cu tati, cum țipă unul la celălalt și cum Buni ține cu mami, iar mătușa Lili cu tati. “- Și tu ce faci, când ei se ceartă ?” – am răsucit, țin minte, cuțitul în rana copilului. “- Eu mă joc. Dar tot îi aud , că se ceartă tare. Și intr-o noapte am visat cum s-au certat tare de tot și cum tati a lovit-o pe mami , iar eu am plâns și m-am trezit… ”
Eu nu mă pricep la subtilitățile politicii. De aceea mă și țin departe de ea. Nu aș fi nici măcar un bun analist politic ( pentru că sunt genul de om “milos”, in stare să le găsească circumstanțe atenuante chiar și ticăloșilor), darămite un bun politician! Nu-mi lipsește buna credință, ai cu energiile astau bine, însă compromisurile îmi creează junghiuri în suflet, iar pe tabla de șah a politicii, mă tem să nu rămân mereu un simplu pion : din păcate, nu mi-am păstrat, din copilărie, abilitatea cocoțatului în copac, cu orice preț… Este motivul pentru care mă înrolez întotdeauna în armata “oamenilor de rând” – “masă de manevră”, cum ne numește istoria – și asist doar la spectacolul politic ce mi se oferă (fără să-l doresc) , comentându-l numai și numai într-un anturaj de oameni foarte apropiați. Și nu, neapărat , oameni care gândesc la fel ca mine, deși mă bucur când descopăr că există și din aceștia, printre ei.
Stările prin care trec, au variat în timp. Optimistul din mine – sigur , cândva, că țara asta se află pe drumul cel bun – a trecut, încet-încet, în chinuri groaznice, în tabăra scepticilor, pentru a se cufunda acum în oala pesimismului clocotitor. Fiind un om care nu acceptă să stea multă vreme asuprit de gândurile negre, privesc la ceea ce se întâmplă în jurul nostru și imi tot spun, mereu, că lucrurile se vor rezolva. Îmi vreau țara liniștită și pe români – fericiți. Și sufletul îmi sângerează, ca o rană, când văd că o ducem din rău în mai rău…
De când m-am intors dintr-o Chină așezată și echilibrată, aflată cu un pas în Viitorul la ce noi tot încă mai visăm ( deși avansul nostru, față de China, fusese cândva, uluitor! ) nu-mi vine să cred ce am găsit, la întoarcerea acasă! Trăiesc sentimentul acela, pe care mi-l evoca, atunci, cu ani în urmă, în culisele emisiunii mele, tristul Mihăiță/Andrei/Georgică. Îmi pare că se ceartă mama cu tata și că-mi este pus în pericol echilibrul meu de copil. Desigur, veți zâmbi : nu seamănă nici Dragnea cu un tătic , nici Gabi Firea nu aduce a o blândă mămică… Dar, chiar și așa, aveam incredere în ei, îmi era bine, știindu-i că trag la jugul aceleiași familii și că luptă amândoi pentru binele ei, eu fiind unul din mulții copii.. Acum însă, îi văd cum au uitat complet de romantismul “lunii de miere” și de jurămintele de la început ( făcute nu numai unul altuia, ci și nouă, celorlalți), îi văd privindu-se cu ură și trimițând , unul spre celălalt, săgeți otrăvite. Acuzându-se, turnându-și lături în cap, făcând un circ numai bun pentru “vecinii de bloc”, care-și freacă bucuroși palmele, îndărătul ușilor lor ferecate… Iar noi, copiii, amărâtele victime colaterale, stăm pe margine, în camerele noastre, și ne continuăm “joaca”, ( a se citi : ne vedem mai departe de servicii, case, copii, de complicatele noastre zile de mâine ), încercand să ignorăm țipetele din “camera părinților”, dar întrebându-ne, totuși, ce se va întâmpla cu familia noastră, cu viața noastră, de aici inainte…
De săptămâni bune, Gabi Firea și Liviu Dragnea se ceartă ca la ușa cortului, în cort fiind înghesuiți noi, românii, cu ochii mari și inima cât un purice. Nu vom ști , probabil, niciodată , cu adevărat, dedesubturile acestor lupte “ de familie”, dar suntem copii suficient de mari, pentru a ne da seama că , din nou, cea lovită este, de fapt, familia noastră. Adică, țara. Și noi, odată cu ea.
Comentează