Mi-au rămas lipite de suflet vorbele poetului Adrian Păunescu, rostite mie cu obidă, într-una din ( din păcate) nu foarte multele intâlniri pe care mi le-au prilejuit intersectările noastre profesionale. Nu știu cine-l supărase, în acea zi, pe poet, însă era îmbibat, din cap până-n picioare, cu obidă si, privindu-mă cu ochii săi atât de albaștri, mi-a spus, printre alte vorbe: “Toată lumea mă întreabă cât câștig, dar nimeni nu mă întreabă cât muncesc”…I-am dat atunci dreptate și-i dau în continuare, deși omul e demult praf de stele și nu mai câștigă decât..eventual, respectul și prețuirea întârziate ale celor ce nu au știut să i le acorde la timp…
De nenumărate ori viața m-a impins spre a mă întoarce la vorbele lui Păunescu. Fiecare mică victorie pe care o obțineam, în micile mele războaie cu viața, fiecare pas inainte, pe care-l făceam pe drumurile anevoioase pe care destinul mi le întindea în cale, toate se lăsau cu mări de invidie și hemoragii de ură din partea celor din jur. Îi dureau realizările mele, le simțeam sufletul contorsionat la fiecare premiu pe care îl luam, rating pe care îl obtineau emisiunile mele, la fiecare carte pe care apărută în librării sub semnătura mea. Era, ca și cum micile mele izbânzi deveneau, brusc, piroane de oțel, pe care o mână nevăzută le înfigea în sufletul înghețat al cârcotașilor din jur… De câte ori călătoream prin lume,bunăoară, simțeam cum lucrul acesta îi disperă. Nu-i interesa, cât de greu se clădea o astfel de drumeție. Toți își imaginau, probabil, că la ușa mea a bătut cine știe ce șef de stat, întrebându-mă : “ Stimată doamnă, nu v-ar face plăcere să veniți la noi, în ospeție? Aveți aici biletele de avoion, voucherele de cazare, diurna și itinerariul pe care l-am gândit pentru dvs! Bașca un ghid, care să semene cu George Clooney!” 😁 …De multe ori, alegeam tăcerea : o porneam în taină spre coltul de lume ales , ca în versurile acelea, din studenția mea : “n-o ști nimeni unde-s dus/numa’ m-or vedea că nu-s”…Și chiar dacă, la întoarcere, mă întâmpinau aceleași neprietenoase priviri, măcar nu le simțeam răsuflarea rece în ceafă, în timpul călătoriilor mele…
Nimeni însă, niciodată ( cu excepția unor apropiați care, stându-mi prin preajmă, mă cunoșteau foarte bine) nu a fost curios să afle ce se ascunde, de fapt, îndărătul acestor atât de invidiate victorii personale. Munca de Sisif – care mi-a însoțit toate proiectele și toate mai marile sau mai micile victorii – părea a fi înmuiată în cerneală invizibilă. Mai totdeauna, lumea conchidea, răutăcios : “se descurcă, a naibii!” , iar pizma creștea în toți, precum aluatul de cozonac în apropiatele zile de sărbătoare. Nimănui nu-i păsa câtă trudă, câte eforturi înlănțuite, câte renunțări, câtă umilință, de multe ori, stau pitite în umbra tuturor acestor realizări. Iar dacă deschdeam gura, încercând să povestesc despre toate acestea, pentru a înmuia puțin atitudinea celorlalți, acestia mă secerau cu nemilosul verdict “ia nu te mai victimiza atâta!”…
Viața m-a învățat, într-un târziu, cum să gestionez aceste situații. Vorba aia, s-a călit el, oțelul, darămite sufletul unui om! Încetul cu încetul, deși foarte greu, am admis că “lumea e rea” și că singura soluție este să-mi văd de treabă, ignorând-o. Să mă bucur de victoriile mele, alături de oamenii dragi, care vor ști întotdeauna că , în spatele lor, al acestor victorii, nu se ascunde niciodată nici înșelăciune, nici furtișag, nici șmechereală, că nu am avut , decât accidental, îngeri păzitori care să-mi netezească drumurile cu aripile lor și că, în fine, nu am călcat niciodată pe cadavre, pentru a avea ceea ce am, ci, dimpotrivă, am încercat mereu să bucur cât mai multă lume prin ceea ce am făcut.
….Și uite-așa, caravanele mele și-au continuat mereu drumul, în pofida câinilor turbați, care au rămas să latre, de pe marginea deșertului…
Rubrică oferită de:
Comentează