Astăzi o să povestim despre unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată (americanii l-au inclus în Top 10) și de unul dintre cele mai reușite cupluri de pe ecran. Humphrey Bogart și Ingrid Bergman. O mare parte a filmărilor a fost realizată în 1941, dar pelicula a fost lansată în grabă în grabă, în toamna lui 1942, ca urmare a debarcării Aliaților în Nordul Africii. E vorba de un film de dragoste, dar fundalul este cel al războiului,care abia începea pentru americani. Premisele n-au fost strălucite. Scenariul pleca de la adaptarea unei piese de pe Broadway (”Everybody comes to Rick’s” de MunnyBurnett și Joan Allison), iar regizorul Michale Curtiz nu era prea încântat de propunere. Până la urmă, Studioul Warner Brothers a mobilizat o echipă de actori de primă mână, majoritatea specializați în filme polițiste (pe mulți dintre ei îi puteți reîntâlni în ”Soimul maltez”, de exemplu), cu experimentatul Bogart și ingenua Ingrid Bergman ca vedete. Pentru Bogart, era o noutate să joace într-o poveste de dragoste, iar Ingrid Bergman era încă la categoria ”speranțe”, dar combinația a funcționat (filmul a fost recompensat cu trei premii Oscar – pentru cel mai bun film, regie și scenariu). Primul atu al filmului ”Casablanca” a fost scenariul (patru inși au lucrat la el!), considerat a fi unul dintre cele mai bine scrise din istorie, presărat cu replici memorabile (nu degeaba oscarizatul Woody Allen a făcut un film numit ”Play it again, Sam”). Al doilea, distribuția perfectă. Al treilea a fost exotismul poveștii. Rick, un afacerist dur, dar care încă își păstrează (bine ascuns!) sufletul onest, este patronul unui bar din Casablanca, numit ”Rick’s Cafe Americain”. Situația politică e încurcată. Franța a fost cucerită de nemți, iar guvernul de Vichy colaborează din plin cu naziștii. Casablanca e o placă turnantă a Africii de Nord, unde se înghesuie tot felul de indivizi: aventurieri, hoți, criminali, idealiști, naziști și așa mai departe. Evident, locul în care se adună cu toți este barul cinicului Rick. Hoțul Ugarte (interpretat de Peter Lorre – actor foarte talentat, specializat în roluri de ticăloși și partener al lui Bogart în mai multe filme) face rost de două pașapoarte în alb, emise de naziști, care le garantează posesorilor plecarea spre lumea liberă (respectiv Lisabona, din Portugalia neutră). Ugarte încearcă să le vândă, dar o mierlește înainte, iar pașapoartele rămân la Rick. Acum e momentul apariției superbei Ilsa Lund (Ingrid Bergman). Secvența în care îi cere pianistului Sam (Dooley Wilson) să cânte melodia ”As Time Goes By” și se produce re-întâlnirea ei cu Rick, e de păstrat în ramă. Superb! Evident, treaba ar fi simplă, dacă n-ar fi complicată. Rick are pașapoartele și ar putea s-o șteargă spre America împreună cu frumoasa Ilsa, dar ea nu e singură. E și cu… pam-pam!… soțul! Victor Laszlo, luptător anti-fascist ceh (Paul Henreid, cam rigid și neconvingător, dar nici rolul nu l-a servit), care e urmărit de Gestapo, reprezentat de maiorul Strasser (Conrad Veidt, bun). Acum n-am să vă povestesc tot filmul (fac pariu că multă lume a auzit de el, dar puțini l-au și văzut), cert este că vânzoleala din jurul pașapoartelor va avea un final convenabil, dar trist pentru eroul nostru, care, după lichidarea odiosului maior Strasser și decolarea avionului spre Lisabona, dispare în ceață alături de noul său complice, duplicitarul căpitan de poliție Louis Renault (excelentul Claude Rains), consolându-se după eșecul în amor cu o replică devenită faimoasă: ”Louis, cred că acesta e începutul unei prietenii frumoase”.
(”Casablanca”, regie Michael Curtiz, scenariu Julius J. Epstein, Howard Koch, Phillip, G. Epstein, Casey Robinson, producție Warner Brothers, 1942.)
Comentează