Copii și tineri

Bătrânii din Soveja

    ​Încă de când eram mică am fost fascinată de cât de diferiți sunt oamenii între ei. Cu timpul, am înțeles că aceste diferențe sunt mai vizibile odată ce sunt înțelese. Tocmai în aceste diferențe stă farmecul unei persoane. Suntem diferiți prin nume, voce, înfățișare … prin atât de multe lucruri. Dar pentru acest articol, mă voi baza doar pe unul: traiul.

Este destul de greu să încercăm să înțelegem oamenii din jurul nostru. Mai ales dacă au mâinile muncite, pielea îmbatrânită și păr alb. De ce ne-am rupe din timpul prețios pentru a sta lângă un bătrân? Cu ce ne-ar ajuta dacă am asculta o poveste spusă de un om încercat de viață? Tot eu vă voi răspunde la aceste întrebări. Ei sunt viața ce a dat viață vieții noastre. Dacă îndrăznim să privim dincolo de prezent, am conștientiza că avem tot ce ne dorim, datorită lor. Avem nevoie să învățăm. Sunt atât de multe lucruri pe care ar trebui să le știm, să le ascultăm, să le purtăm în suflet, în viață. Cred că bătrânii sunt cei care ne pot învăța cum ar trebui să privim, de fapt, viața și tot ce vine cu ea.

Zilele trecute am evadat din oraș. Pentru câteva zile, am fost la Soveja. Un loc în care revin de fiecare dată cu drag, tocmai datorită oamenilor care sunt acolo. Într-adevăr, Soveja nu mai este așa cum și-o amintesc majoritatea, dar atmosfera, respectul, oamenii minunați… nu o să dispară prea curând. Ce am făcut acolo? Ei bine, am stat de vorbă cu patru bătrâni. Le-am pus câteva întrebări, ale căror răspunsuri le veți citi mai jos. Înainte de asta, o să fac o prezentare a stărilor pe care le-am avut în momentul interviului. Cu toții au fost de acord să discute cu mine și puteam să văd cum își frământau mâinile ca să dea răspunsuri cât mai bune. Mă întrebau dacă era bine ce spuneau, dar ei nu știau că încercam să-mi abțin lacrimile. Mi-au povestit despre copilăria lor, despre cât de dură a fost viața cu ei, despre nepoții lor, dar și despre visurile pe care le-au avut. M-au primit în casele lor, mi-au oferit un loc și pe lângă asta, ce aveau mai bun la dispoziție. Un măr puțin chinuit de vremea neprielnică, o bucățică de cașcaval sau ceva dulce.  Prin răspunsurile pe care mi le-au oferit, m-au lăsat să le pătrund în suflet și au fost de acord să răscolim împreună prin amintiri.

 

Numele lor este cunoscut în Soveja. De ceva timp, acești oameni sunt ca parte din familie și au fost mereu mândri de realizările mele. Acum a venit rândul meu să fiu recunoscătoare pentru răspunsurile lor frumoase.

 

V-o prezint pe Mina Crețu, o doamnă în vârstă de 87 de ani. Mititică, încântată de ceea ce urma să se întâmple și cu un zâmbet stingher, încercat de trecerea timpului, m-a primit în casa dumneaei fără ezitare. Avea pe cap un batic maro, prins sub bărbie cu un nod aproape desfăcut, purta un pulover negru gros și lung, și un baston de care se ținea cu toată puterea pe care o mai aveau mâinile ei înfrigurate. Din batic îi ieșea o șuviță din părul cărunt, care căzuse pe obrajii sensibili. Mi-a spus că începuse să aibă privirea împăienjenita de curând, dar tot încerca să o caute pe a mea și să-mi distingă trăsăturile. Mi-a zis că sunt frumoasă. O să păstrez acest compliment în inimă, toată viața mea.  

Am pus telefonul pe masă și am început să înregistrez conversația. Prima întrebare a fost: Ce sfaturi aveți pentru tineri?”

Răspunsul a venit imediat:Să muncească. Și să ne mai ajute și pe noi din când în când. Să învețe ca să le fie bine în viață. E greu să muncești. Dar dacă învață mult și bine, poate nu vor trebui să muncească așa cum am muncit noi.

Apoi am rugat-o să-mi povestească ceva din adolescență. Mi-a spus: Am muncit, am semănat, am cules. Încă de când eram copil.

În timp ce o ascultam, mă încercau atât de multe sentimente. Pe de o parte, eram recunoscătoare pentru tot ce mi se întâmplă, pentru tot ce am și pentru vremurile pe care le trăiesc. Pe de altă parte, mă simțeam oarecum revoltată când mă gândeam că sunt atât de mulți oameni necăjiți, și că sunt mulți adolescenți din generația mea care nu fac parte din ei, dar încă își permit să se plângă că nu au ultimul model de iPhone.

I-am mulțumit pentru răspunsuri și pentru tot ce mi-a povestit. A fost o adevărată plăcere să stau de vorbă cu Mina Crețu, de la care, cu siguranță, avem multe de învățat.

 

Următoarea persoană pe care am intervievat-o este fiul doamnei Mina, Gheorghiță Crețu. Nici n-ai zice că are 65 de ani. Este întotdeauna vesel, glumeț și bine dispus, în ciuda tuturor lucrurilor prin care a trecut de-a lungul vieții sale. Are privirea blândă și întotdeauna există o sclipire în ochii lui care te va face să te simți confortabil. Iar modul său de a povesti este atât de plăcut, încât cu greu te-ai sătura ascultându-l. Abia așteptam să-i aud răspunsurile, pentru că știam că orice mi-ar spune, ar fi un adevăr cu mici stropi de umor.

Așadar, am început interviul prin a-l ruga pe domnul Gheorghiță să-mi spună o diferență dintre adolescenții vremurilor de azi și cei din tinerețea dumnealui.

Iar răspunsul a fost pe măsură:  Adolescenții de azi cam plutesc. Prea multe droguri, dragoste fără sentimente, anturaje rele, cluburi. În tinerețea mea erau limite. Ne distram și noi, dar știam până unde și până când.

Am continuat cu întrebarea: Ce puteți să-mi povestiți din adolescența dumneavoastră?

Și-a dres glasul, a schițat un zâmbet și apoi a spus: Mă gândesc la dragoste dar… nu mă prea prindea. Prima mea iubire a fost cea cu care sunt și acum. Imediat cum ne-am văzut, ne-am și luat în căsătorie. A fost așa cum ziceți voi acum… dragoste la prima vedere.

Ultima întrebare a fost: Care este diferența dintre bătrânii de la oraș și bătrânii de la țară?

A spus: Tot bătrâni sunt, dar o diferență este că cei de la oraș se duc în piață să cumpere ce vor, iar cei de la țară trebuie să-și crească, să-și sape grădina… sunt mai multe de făcut. Și încă ceva. În copilărie, bătrânii de la țară, de acum, nu au primit ce și-au dorit. În timp ce la oraș, erau mai multe posibilități. Asta ne-a ajutat să fim așa cum suntem acum.

Începuse să-i placă să fie intervievat, dar i-am spus că nu este ultima oară când o să apelez la sinceritatea lui. Gheorghiță Crețu este un om pe care te-ai bucura să-l cunoști. De exemplu, eu mă bucur.

 

Cine credeți că urmează? Următoarele răspunsuri aparțin doamnei Maria Crețu care este… soția lui Gheorghiță Crețu. Da, prima lui iubire. Pentru că simțul umorului primează în familia lor, nu aș fi putut să nu menționez că și Maria Crețu are puterea de a face pe oricine să râdă. Este o doamnă care are mereu zâmbetul pe buze. Mi-aș dori să pot zâmbi și eu atât de mult la 57 de ani. Pe lângă aceste lucruri, este și o fire emotivă. Sentimentele și stările ei sunt atât de profunde, încât, uneori, se transformă în lacrimi. Nu s-a întâmplat asta în timpul interviului, dar se pot observa amabilitatea și sinceritatea ei.

Prima întrebare pe care i-am adresat-o este: Ce ați schimba la adolescenții de azi?

Mi-a răspuns: Nimic. Nu aș schimba nimic. Mi se pare că voi gândiți mult mai bine decât modul în care gândeam noi când eram adolescenți. Poate că asta s-a întâmplat datorită tehnologiei, dar e benefic.

Apoi am vrut să aflu cum era iubirea pe vremuri, din perspectiva dânsei. Înainte de a-mi oferi un răspuns, a oftat: Când eram eu ca tine, iubirea era sinceră. Totul venea natural, din suflet. Acum , din câte pot să observ, se urmăresc anumite interese. Averi, plăceri, divertisment. Mai sunt și cazuri cu sentimente pure, dar cred că se găsesc din ce în ce mai greu.

Am simțit dorința de a-i adresa și doamnei Maria întrebarea pe care i-am adresat-o soțului său, aceea fiind: Care este diferența dintre bătrânii de la oraș și bătrânii de la țară?

Și așa cum mă așteptam, răspunsul a fost diferit: Cei de la oraș sunt mai inteligenți, iar cei de la țară sunt mai muncitori. Ei au fost mai necăjiți, învățați cu grijile, nu toți au avut posibilitatea să termine o școală. Cei de la sat știu, de mici copii, ce înseamnă responsabilitatea. Și respectul este mai mare la sat față de cel de la oraș. Este un respect față de semenii tăi, dacă pot spune așa. Nu este invidie. Suntem bătrâni, nu mai este cazul de invidie. Ce îmi place mie foarte mult, este că aici, la sat, toată lumea salută pe toată lumea, chiar dacă se cunosc sau nu. Este respect.

I- am apreciat sinceritatea din răspunsuri. Chiar dacă unele adevăruri sunt mai greu de recunoscut, doamna Maria Crețu m-a făcut să înțeleg că destinul nostru este deja creat, dar ne așteaptă să-l parcurgem în propriul ritm.
Ultimul personaj al interviului meu este o altă doamnă foarte simpatică, pe nume Maria Joian. Era doar ea în căsuța sa micuță, dar atât de primitoare. Sper, ca la 75 de ani, să pot avea și eu această plăcere de a vorbi despre viața mea, să nu-mi fie rușine să-mi spun povestea, să-mi păstrez zâmbetul, indiferent de orice mi s-ar putea întâmpla.  Aș vrea să pot avea puterea de a reuși să vă fac să v-o imaginați pe doamna Maria Joian. Are ochii verzi și strălucitori. Am privit smaralde în timp ce o ascultam. Vocea ei era ușor tremurândă, dar blândă. După fiecare frază pe care o spunea, se uita la mine și zâmbea uneori ușor, alte ori mai zgomotos. Era ocupată, dar mi-a spus să iau loc pe canapea, iar ea s-a așezat cât mai aproape cu putință de mine. M-a întrebat dacă mă poate servi cu o bucățică din cașcavalul pe care îl făcea chiar ea, dar în acel moment, simțeam că nu mai duc lipsă de nimic.
Prima întrebare pe care i-am pus-o, a fost: Ce sfaturi aveți pentru tineri?
S-a uitat la mine atât de frumos și apoi a spus: Să fiți fericiți. Să fiți toleranți.  Să mergeți la servici. Să faceți cumva încât să aveți o viață ușoară. Să învățați bine la școală.
Voiam să o ascult povestind, așa că am rugat-o să-mi povestească ceva din adolescență. Și fără teamă, mi-a zis: Ce-aș putea să-ți povestesc? Am fost o fată necăjită. Am crescut la țară. Și fără tatăl meu, pentru că a murit în război când eu aveam doi ani. Dar am crescut cu mama mea și cu bunicii.  
Am întrebat-o: Ce ați schimba la adolescenții de astăzi?
Înainte să răspundă, a chicotit încet: Să fiți fericiți. Vreau să fiți și mai fericiți decât sunteți deja.
Doamna Maria Joian este străbunică. Cât de norocoși sunt strănepoții dumneaei.  
Înainte să plec, am îmbrățișat-o. Avea nevoie de o îmbrățișare, dar sinceră să fiu, și eu aveam. A ieșit afară în șosete și m-a condus până la poartă. I-am promis că atunci când o să mai vin la Soveja, o să o vizitez și o să-i citesc acest articol.
Dragi cititori, sunt atâția îngeri printre noi, însă nu-și arată aripile. Aceștia sunt bătrânii. Ar trebui să avem grijă de ei și să-i prețuim. Sufletele lor ascund mai multe decât ar lăsa strălucirea din ochii lor să arate vreodată…

Publicitate