Stradă de oraș vechi , pavată cu piatră de râu , încărcată de amintirile trecutului și pustie de iubire . Un zid , o fereastră cu trei mușcate adormite la soare și o femeie bătrână cu mâinile parcă împreunate a rugăciune . O vedeam în fiecare zi îmbrăcată la fel , în același loc , încremenită într-o nemișcare atemporală , cu ochii sprijiniți pe zare departe , foarte departe , acolo unde doar visul ar putea să ajungă , de parcă ar fi fost statuia tuturor așteptărilor din lume . Oare ce aștepta , sau pe cine ? Oare mai aștepta ceva sau era doar o altă floare uscată de prea multe lacrimi sărate ce-i udaseră obrajii ? Scânteia din priviri se stinsese de mult , iar fața ei nu mai lăsa să transpară nimic , nici tristețe , nici durere , nici bucurie . Doar așteptare . Dacă ar fi fost la marginea mării , mi-aș fi putut imagina că își așteaptă soțul sau iubitul plecat pe o corabie departe , la capătul lumii și a cărui promisiune de a se întoarce într-o bună zi , o țintuise acolo , la fereastra cu mușcate pentru eternitate . Sau poate că nu aștepta nimic altceva decât izbăvirea de chinul unei vieți prea zbuciumate și prea lungi . Poate că doar îi plăcea să stea la fereastră și să asculte povestea străzii , bucurându-se de razele soarelui , într-o după-amiază de toamnă târzie.
Nu voi ști niciodată , pentru că , într-o bună zi la fereastră stăruiau doar trei mușcate asteptând .
Dan V. Dumitriu, Laval, Canada, octombrie 2020
Comentează