Revenisem în țară să rezolv câteva probleme administrative , că mai sunt și din astea , ca la toată lumea . Ce credeți că eu sunt scutit ? Necazul a fost că era vară , cald și eu nu mai suportam aerul poluat din București . Mă dezobișnuisem și nu puteam să respir, așa că am plătit pe cineva să-mi rezolve treburile și am acceptat invitația unchiului meu , de a pleca în nordul Moldovei , unde locuia el . Mi-am zis că aș pierde prea mult timp dacă aș călători cu trenul și m-am hotărât să iau avionul până la Suceava , urmând ca acolo să mă aștepte o mașină , care să mă ducă la destinație . La agenția de bilete mi s-a reamintit brusc că sunt în România , în momentul în care duduia de la ghișeu mi-a spus că trebuie să plătesc biletul în valută , pentru că am pașaport străin , chiar dacă sunt încă cetățean român . Asta este ! Ca atare , m-am prezentat la ghișeul de plata în valută . Acolo am dat peste o altă duduie , posesoare a unui posterior destul de interesant , pe care l-am admirat vreo trei minute , după care am ciocănit în geamul despărțitor . S-a întors supărată și m-a apostrofat : – Ce vrei dom’le , nu vezi că vorbesc ? Ba vedeam , dar tocmai asta mă deranja , așa că i-am răspuns că atâta vreme cât sunt obligat să plătesc în valută , am pretenția să fiu servit „în valută „și ca atare , m-a pedepsit rezervându-mi un scaun , lipit de cabina pilotului , pe care aș fi stat confortabil , dacă nu aș fi avut picioare . Zburând deasupra Carpaților , unde toată lumea care a zburat pe acolo știe ce turbulențe de aer sunt , am simțit un curent rece venind dinspre peretele avionului și am întrebat însoțitoarea de bord dacă e normal . A zis că se mai întâmplă și că , probabil , o fi sărit vreun nit din fuselaj . Ce-i drept , avionul arăta ca și cum ar fi făcut al doilea război mondial , așa că , am întrebat-o când se scoate din circulație un astfel de avion . Mi-a dat un răspuns extrem de încurajator , pe un ton foarte natural : – Păi , când cade ! Mi-am făcut cruce când am ajuns în Suceava . Am plecat de la aeroport , cu o Dacie care văzuse multe la viața ei , spre o localitate uitată de lume , unde locuia un alt unchi de al meu , fratele celui care mă invitase . Voiam să respir aer curat , de țară . Pe drum , am mai avut o surpriză . Coborând la vale , șoseaua se termina , brusc , într-o râpă . Nu tu lumină , nu tu semnalizare , nimic , nimic . Șoferul a zis că s-a dărâmat podul și trebuie să facem un mic ocol . L-am întrebat dacă nu e periculos să fie lăsată șoseaua așa și a răspuns că toți localnicii știu . Și ceilalți ? am întrebat eu …- Păi , au mai căzut vreo două , trei mașini , dar n-a murit nimeni , că râpa nu-i prea adâncă !
Când am ajuns în localitate , după o adevărată aventură pe drum de țară noroios și plin de gropi pline de apă , de nu le anticipai profunzimea , se întunecase de-a binelea . Nici nu mi-am dat seama că ajunsesem undeva , pentru că nu se vedea nicio lumină . Am coborât din mașină în ceva moale , care , a doua zi , s-a dovedit a fi fost noroi după urmele , până la genunchi , rămase pe pantalonii mei întinși pe sârmă , la uscat . Dar eram la țară și aerul era curat .
Lumea în care m-am trezit era ca și cum cineva m-ar fi trimis în timp cu vreo două , trei secole în urmă . Un cer senin cum nu mai văzusem de mult , găini , rațe și gâște alergând prin curte , vreo doi porci guițând și un câine care mă privea curios . Unchiul meu a spus că vrea să meargă până la stână , să ia niște brânză și m-a întrebat dacă nu vreau să-l însoțesc . – E departe ? l-am întrebat . – Aaa , nuuu ! La doi pasi , coleașa peste deal . Asta , în traducere , însemna de fapt , vreo șapte kilometri de mers pe țarină , dar peisajul era superb . În vale , un râu ce se lărgea într-un fel de baltă , înainte să-și cotinue curgerea , la mal câteva femei care spălau rufe sau se scăldau cu fustele prinse în brâu și cu sânii goi , lipsite de orice pudoare inutilă și râzând la glumele deocheate ale unchiului meu , verdeața dealurilor scăldate într-o lumină ireală , ca de pe altă lume și o pace arhaică , netulburată de nimic . Probabil că așa arăta grădina Edenului la începuturi .
Ce a mai urmat ? Poate că vă voi povesti altădată , pentru că acum nu am timp . Trebuie să visez și nu aș vrea să mă treziți.
Dan V. Dumitriu, Laval, Canada, octombrie 2020
Comentează