Ea și El Legea e de partea ta

Autoritatea părintească – între interesul superior al copilului și plata unor polițe între părinți – episodul II

Astfel cum v-am promis în episodul I al ”foiletonului” autorității părintești și interesului superior al copilului, în episodul II ne vom ocupa de explicarea cât mai inteligibilă a conceptului de autoritate părintească.

Despre autoritatea părintească găsim definiții și detalieri ale conținutului acesteia atât în Noul Cod Civil, art. 483-512, cât și în Legea 272/2004, republicată cu modificările ulterioare, în special art.35 și urm.

Autoritatea părintească este definită ca ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți. Aceasta se exercită de către părinți numai în interesul superior al copilului, respectând persoana acestuia, părinții având obligația să asocieze copilul la toate deciziile care îl privesc, evident raportându-se la vârsta și capacitatea sa de înțelegere, la gradul de maturitate al copilului. Astfel, indiferent de vârstă, ca părinți trebuie să le explicăm copiilor noștri ce decizii luăm, care este cauza acestora și efectul acestor decizii, în funcție de nivelul lor de înțelegere, adică ”pe limba copilului”, în așa fel încât să înțeleagă. Vă rog să înțelegeți că un copil nu este o jucărie cu care părinții fac ce vor, este o personalitate care se formează în funcție de educația pe care o dau părinții, apoi școala și mediul de creștere și dezvoltare, este o persoană cu drepturi și obligații aferente vârstei, și ca orice persoană are dreptul să știe ce decizii se iau cu privire la aceasta; în plus, copilul are o protecție asigurată și garantată de legislație, stat și părinți, până se formează ca matur și poate să își manifeste doleanțele în cunoștință de cauză. Adică până când va fi în stare să înțeleagă care sunt rezultatele acțiunilor sale și să și le asume și să răspundă, în cazul în care încalcă anumite reguli.

Vă rog să rețineți că AMBII PĂRINȚI RĂSPUND PENTRU CREȘTEREA COPIILOR LOR MINORI, chiar dacă au divorțat, cu trimitere directă la părinții (mamă sau tată) care consideră că divorțul îi scutește de obligația creșterii copilului, considerând că obligații are numai părintele la care domiciliază copilul, sunteți într-o gravă eroare, iar unii care continuați un astfel de comportament, la un moment dat veți și răspunde. Părinții își exercită autoritatea până când  copilul împlinește 18 ani, dată la care acesta capătă capacitate de exercițiu deplină și poate hotărî pentru sine, dar și va răspunde dacă va greși, fiind considerat major.

Este de menționat că la vârsta de 14 ani, minorul are capacitate de exercițiu restrânsă, adică poate încheia acte cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, și în anumite cazuri cu autorizarea instanței de tutelă. Minorul care a împlinit 14 ani poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii. După împlinirea vârstei de 14 ani de către minor, părinții îl asistă în deciziile pe care le ia, până la această vârstă îl reprezintă.

Ca să mai liniștim puțin părinții care până acum au fost aplecați de atâtea obligații si responsabilități puse în sarcina lor de către legiuitor, vă învederez că Noul Cod Civil impune și copiilor o obligație – art.485: ACEEA CĂ DATOREAZĂ RESPECT PĂRINȚILOR LOR, INDIFERENT DE VÂRSTA PE CARE O AU (COPIII), adică indiferent că sunteți minori sau majori, cu capacitate de exercițiu restrânsă, deplină sau fără, adolescenți, tineri, maturi sau bătrâni, dragi copii, atât timp cât vă trăiesc părinții, aveți obligația să îi respectați, iar după moarte aveți obligația să le cinstiți memoria.

În ceea ce privește conținutul autorității părintești acesta s-ar traduce în felul următor: părinții au dreptul și obligația de a crește copilul, să aibă grijă de sănătatea și dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a copilului, în concordanță cu propriile lor convingeri, dar și a însușirilor și nevoilor copilului. Părinții au datoria să orienteze copilul și să îi dea sfaturile necesare  pentru ca acesta să își exercite drepturile pe care legea i le recunoaște copilului.

Părinții trebuie să asigure creșterea copilului în condiții care să îi asigure o dezvoltare fizică, mentală și spirituală, morală și socială armonioase. În acest scop, părinții sunt obligați să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea (a nu se înțelege că aveți voie dragi copii să vorbiți în jargon pe telefon, să vă jigniți între voi, să fumați, să beți și să vă drogați, pentru că părinții nu vă pot lăsa să faceți aceste lucruri, întrucât au obligația să vă crească armonios, sănătos, să vă învețe litera și spiritul legii, principii care se cam ”bat cap în cap” cu apucăturile menționate!!!); să informeze copilul și să îi prezinte, lămurească actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia copilului; să ia toate măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului; să coopereze cu persoanele fizice și juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului. În ceea ce privește religia copilului, părinții îndrumă copilul potrivit propriilor convingeri în alegerea unei religii, în condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta și de gradul de maturitate al copilului, însă nu au voie, nu îl pot obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.  Și foarte important, în conformitate cu prevederile art.491 alin.2 NCC copilul care a împlinit vârsta de  14 ani, are dreptul să își aleagă liber confesiunea religioasă!!!

Tot în cadrul exercitării autorității părintești intră și alegerea prenumelui sau, când este cazul, în condițiile legii, numele de familie al copilului de către părinți; aceștia au dreptul și obligația să supravegheze copilul; nu pot împiedica corespondența și legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani, decât în baza unor motive temeinice, iar neînțelegerile cu privire la acest aspect se soluționează de către instanța de tutelă. Părinții pot cere oricând instanței de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept.

În ceea ce privește locuința copilului, în cazul în care părinții nu locuiesc împreună, vor stabili de comun acord unde va fi locuința copilului. În caz de neînțelegere instanța de tutelă hotărăște luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți și copil, dacă acesta a împlinit 10 ani. Părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia. Instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

Copilul care a împlinit 14 ani poate cere părinților să își schimbe felul învățăturii sau al pregătirii profesionale ori locuința necesară desăvârșirii învățăturii ori pregătirii sale profesionale. În cazul în care părinții se opun, minorul poate sesiza instanța de tutelă, aceasta va asculta toate părțile și va hotărî în baza raportului de anchetă psihosocială.

Părinții au obligația solidară a întreținerii copilului minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională. Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.

Și sunt sigură că mulți dintre dumneavoastră nu știți, dar, părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere. Părinții au dreptul și îndatorirea  de a administra bunurile copilului minor, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte. După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul își exercită drepturile  și își execută obligațiile singur, însă numai cu acordul părinților sau al instanței de tutelă, după caz.

Ar mai fi multe de spus despre autoritatea părintească, dar mi-e că voi ocupa și spațiul altor articole ale specialiștilor site-ului, astfel că mă opresc aici. Sper că v-am elucidat cât de cât parte din nelămuririle pe care le aveați cu privire la acest aspect, amplu și deloc simplu. Sunt sigură că mulți dintre dumneavoastră nici nu știați anumite prevederi legale, tocmai de aceea am considerat necesar să vă aduc la cunoștință o mare parte a acestor drepturi și obligații ale părinților, dar și ale copiilor.

În episodul următor o să încerc să vă povestesc câteva din cazurile care mi-au ridicat probleme dificile, unele fiind chiar în premieră solicitate, după adoptarea Noului Cod Civil, astfel că vă voi delecta cu câteva povești, dar nu de adormit copiii, ci de trezire a conștiinței umane și părintești. Până atunci gândiți profund, înainte de a acționa!