Vorbesc din perspectiva unei femei care s-a întâlnit târziu cu dragostea (cu iubirea împărtăşită, simplă, corectă, firească) şi nu are puterea să nu îi pară rău pentru atâta amar de ani care au trecut în zadar…” scria ieri Monica V. într-un comentariu pe blog, iar cuvintele ei m-au obligat să mă privesc în oglinda sufletului cu mai multă atenţie. Cu mai multă luciditate. Poate pentru că m-am regăsit întocmai în descrierea ei, mi-am amintit că, la începuturile iubirii mele de azi, eu însămi am suferit enorm de neputinţă de a întoarce timpul înapoi.
M-au durut toţi anii în care m-am risipit trăind lângă bărbaţi care nu m-au iubit pe de-a-ntregul sau pe care nu i-am iubit decât în izbucnirile mele de orgoliu, de ambiţie, de spaimă de singurătate. Şi m-au făcut să sufăr amintirile şi mărturisirile venite din anii în care el, bărbatul meu adorat, descoperit abia acum de mine în întreaga lui splendoare, a trăit lângă femei care l-au minţit sau l-au înşelat, pentru că nu-l iubeau îndeajuns. Sau nu-l iubeau, pur şi simplu. M-am revoltat gândindu-mă de câte ori am trecut unul pe lângă altul şi mi-am imaginat ce simplă, ce frumoasă, ce lină ar fi fost viaţa noastră dacă ne-am fi întâlnit la timp, înainte să ne umplem sufletul cu cicatrici. Şi m-am răstignit singură între întrebări fără răspuns. Citește mai departe…
Comentează