Așteptând, așteptând…

M-a răvășit povestea Corinei Ingman. Istoria ei e atât de simpla, aparent, dar mustește de tâlc, ne scutura de neintelesuri. Intoarsa din concediul ei tunisian, Corina s-a urcat in avionul spre Zurich, alaturi de multi elvetieni distanti si precisi ca niste ceasornice de firma. Apoi avionul a avut o defectiune, n-a decolat, ei au fost nevoiti sa coboare si sa astepte, ore si ore, desi nu-s deloc invatati cu asteptarea… Ati citit comentariul ei , nu?
„Observam, fara panica, cum se schimba relatiile intre noi, cum devenim directi, prietenosi, infratiti. Parca eram la sfirsit o familie mare, unita. Cind am urcat in avionul nou, paream o tabara care se stie de cind lumea. Apoi, la final, am luat bagajele si pe pamint elvetian s-a instaurat aceeasi raceala politicoasa, ne-am urat toate cele bune si am plecat fiecare la casa lui.
A fost un episod care m-a pus pe ginduri. Trebuie intr-adevar sa intervina un fapt neprevazut, cu iz de catastrofa ca oamenii sa fie prietenosi si calzi unii cu altii? Chiar eu, care ma dezic de anumite trasaturi ale poporului in mijlocul (sau la marginea) caruia traiesc, ma surprind avind alta fata decât cea stiuta de mine, ,,umana,,¦
Uneori imi pare ca si noi (unele), aici, suntem ca intr-un aeroport asteptind zborul nostru, fara alte informatii, facind prietenii si destainuiri, petrecind impreuna un fragment de timp greu, cu multe intrebari”- a scris Corina, obligandu-ma sa cad pe ganduri, sa ma intorc in melancoliile mele. Citește mai departe…