Obișnuiesc să privesc oamenii. În metrou pe la ora 17, când stau la coadă în Mega, la semaforul de la Romană când merg la dentist sau, pur și simplu din mașină, fugitiv. Unii îndrăgostiți, alții proaspăt despărțiți. Pentru unii iubirea este un univers compromițător, alții de-abia așteaptă să plece din el. Unii își pun toate speranțele în iubire, alții nu mai cred deloc în ea. Filozofi, scriitori, compozitori, bufoni, regizori, poate chiar și regi sau împărați, copii și bătrâni au încercat să definească iubirea. Cea mai dulce explicație am primit-o de la o bătrânică de vreo 60 de ani. Era în fața mea la casierie și își aranja cumpărăturile ca și cum ar pleca la drum lung. Fructe, legume, apă, iaurturi, ciocolată – pentru nepoței – și o brichetă. Cu o voce tare simpatică i-a mulțumit vânzătoarei pentru amabilitate – cu toate că aceasta nu era tocmai agreabilă, și-a pus mănușile pufoase în mâini și a plecat ușor spre ușile glisante. Mai rapidă cum sunt, am ajuns-o din urmă și am observat că era parcă terorizată de gheața din fața scărilor. M-am oferit să o ajut. Fața i s-a luminat instantaneu și a aprobat bucuroasă din cap. M-a întrebat încotro merg și m-a rugat să o țin strâns de mână când a aflat că ne îndreptăm în aceeași direcție. Mi-a spus că sunt de modă veche; tinerii din ziua de azi… nu mai ajută bătrânele aflate în pericol. Pe drum am primit mai multe mesaje. Curioasă, doamna de lângă a tras cu ochiul și a văzut probabil zecile de emoticoane . Am observat dar nu am spus nimic. Da’ ce de inimioare primești! a comentat pe un ton jucăuș după ce mi-am băgat telefonul în buzunar. Văzând că mă înroșisem puțin în obraji a continuat: scumpo, nu te-am întrebat dacă ați făcut sex. A fost o mică observație. Și cum sunt opusul subtilității nu am putut să mă abțin și am început să râd zgomotos. Bătrânica, zâmbea mândră; ca și cum ea ar fi mai cool decât mine. Când a văzut că m-am mai relaxat puțin, a început să-mi povestească despre soțul ei.
Ca să-ți spun drept, prin ‘45 s-a născut o stea. Eu! Mama zicea mereu: s-a terminat războiul și ai apărut tu, Elizabetho! Eh, când a crescut sor’mea și-a retras cuvintele. Mi-a povestit cum mama lor le făcea mereu dulciuri și când venea acasă tatăl lor, le ascundea. Cică trebuia să mai slăbească puțin. Mi-a spus că tatăl lor mereu le aducea câte ceva: flori, pietricele, monezi, ambalaje. Le sortau și făceau diverse ciudățenii fără sens din ele. Pe la 17 ani am cunoscut un băiat. Era mai mare cu 3 ani decât mine. A fost primul care mi-a adus flori. Defapt, floare; o lalea. Era galbenă. De-atunci îți dai și tu seama care era culoarea mea preferată. Într-o zi am vrut să-i fur un sărut. Mereu o vedeam pe mama și pe tata cum se pupau și voiam să văd și eu ce e așa mare lucru. A spus că nu se cuvine și a plecat. Nu l-am văzut câteva zile. Plângeam într-una. Eram supărată și începeam să-i dau dreptate mamei când zicea că sunt un dezastru. Dimineața următoare – era o zi de aprilie, l-am găsit în fața casei cu un buchet de lalele în mână. Avea o față de cățeluș plouat și tremura tot. Eram supărată, foarte supărată. M-a rugat să-l iert și mi-a spus că o fată ca mine merită un băiat extraordinar, nu doar un simplu și bleg soldat. În momentul ăla am știu că m-am îndrăgostit. I-am zis să-și ia florile și să plece; de ce a mai venit dacă e bleg? Mie nu îmi plac blegii. Am intrat în casă și am început să râd. I-am plătit-o cu aceeași monedă! Mai avea puțin și își freca mâinile ca personajele malefice din desene. Era atât de simpatică cum povestea totul de parcă ieri s-ar fi întâmplat. Timp de o săptămână a venit în fiecare dimineață la mine. A început să cânte și să strige; am fost nevoită să ies. Atunci mi-am zis că a suferit destul. Detalii nu-ți mai dau că iar te înroșești, mi-a spus. În cele din urmă am ajuns la partea când a cerut-o de soție. A refuzat! Cum să refuze?!? M-am uitat puțin urât la ea. Nu mai te uita așa! Nu era încă pregătit. Era un copil. Nu se comporta ca tata! Eu voiam un bărbat ca tata! După ce s-au despărțit, nu s-au mai văzut vreo 6 ani. Mereu mă gândeam la el. Oricine îmi făcea curte nu era destul de bun, nu avea ochii suficient de verzi, părul șaten sau nu îmi aducea lalele galbene. Ca să nu rămân fată bătrână m-am căsătorit cu unu’ bogat. Nu-l suportam! Dar… măcar mă răsfăța și mă trata frumos. Mereu organiza petreceri – când nu era plecat cu serviciul – și se lăuda cu lucrurile materiale pe care le avea; inclusiv cu mine. Mă simțeam un trofeu ieftin pe care nu făcea altceva decât să-l lustruiască din când în când. Era iarnă și cu toate astea am ieșit într-o rochie subțire din mătase afară. Aveam nevoie de puțină liniște. Atmosfera devenise insuportabilă. Mă uitam la stele și la aburul fierbinte pe care îl expiram. Mi se părea ceva diferit; lumina de la vecinul meu era aprinsă. Oare e Alex? Am mai aruncat o singură privire în casa din spatele meu și am pornit cu pași repezi spre ușa vecină. Am bătut de 3 ori ca să fie cu noroc și am așteptat. 1, 2, 3 minute; poate chiar 5. Voiam să ridic mâna dinnou să bat dar aveam degetele înghețate. Am mai stat acolo un timp. Deodată am auzit un zgomot și clanța scârțâind. Am încercat să întorc privirea dar eram degerată. Am simțit doar o pătură caldă peste umerii mei și două brațe care m-au dus în casă. Atunci s-a oprit. Se uita în gol ca și cum totul a încremenit. Am văzut cum i-au lăcrimat ochii și abia atunci mi-am dat seama că ajunsesem, Dumnezeu știe unde la cât am mers.
Mi-a spus că amândoi au avut parte de o noapte fierbinte și s-au împăcat. Cât despre soțul ei… aflase că o înșelase de nenumărate ori așa că a decis să o facă și ea. Peste câțiva ani au divorțat și de atunci este oficial căsătorită cu iubirea vieții ei. Cât de lungă a fost prima parte a poveștii, pe atât de scurt a fost finalul. Poate sunt doar o bătrânică senilă care ți-a spus o poveste dar ține minte un lucru: iubirea adevărată te găsește oriunde. Poți să fugi de ea oricât dar când te prinde nu mai scapi. Și nici că mai vrei!
Atunci nu a mai contat că trecuse o oră de când mă plimbam cu o străină pe străzile Bucureștiului ascultându-i ‘’pățaniile‘’. M-am bucurat că am privit pe cine trebuia și am ascultat o poveste pe cinste. Cât despre brichetă?!? Mi-a dat-o mie; un simbol al iubirii, care păstrează flacăra vie. Mai ales că e antivânt! Vă promit și eu o poveste pe cinste, peste vreo 30-40 de ani când vom vedea dacă rămân cu iubirea pe care acum o cred a vieții mele, mă împac cu ea peste 10 ani sau descopăr ceva mai minunat.
XOXO, R.S.
Comentează