Astenii atipice

Îmi petrec tot anul aşteptând luna martie. Chiar dacă uneori mi-e greu să alerg vara toată, întreaga toamnă şi cât e iarna de lungă către o nouă primăvară, căţărată pe pantofii cu toc şi ţinând în braţe măcar un copil, dacă nu doi sau trei, ştiu că strădania mea va fi răsplătită.
Pentru că fiecare nouă primăvară, paradoxal, îmi şterge ridurile şi îndoielile. De bărbatul care îmi stă alături şi-mi rabdă năbădăile, căderile şi zborul neprevăzut de fiecare zi, mă reîndrăgostesc cu aceeaşi patimă în care am ars amândoi pe vremea când ne iubeam mult, disperat, pe furiş. Iar dragostea mea, între timp aşezată înţelept, într-o casă cu mulţi copii, cu griji şi bucurii temeinice şi cuminţi, mă urmează vertiginos în speranţe, în reverii, în vis, acolo unde nu e loc pentru nicio greşeală şi nicio greşeală nu te ţine-n loc.
Aşa se face că asteniile mele de primăvară sunt complet atipice şi contrazic simptomele de pe site-urile cu sfaturi medicale – fiindcă în manualele de medicină din biblioteci nu se mai uită nimeni, de mult. Nu am ameţeli, nici insomnii. Dimpotrivă, dorm mult şi visez enorm.
Aproape în fiecare noapte, dincolo de graniţa alunecării în somn, visez… CITEŞTE MAI DEPARTE PE revistatango.ro