Nu ştiu cum să fac timpul să curgă mai încet. Mi-e dor de tihnă şi de plictiseală, tânjesc după seninătatea celor care spun că au prea mult de aşteptat între două trenuri, între două întâmplări, între două iubiri.
Viaţa mea curge prea repede. Timpul îmi alunecă printre degete ca un nisip atât de fin, încât atingerea lui mă răsfaţă, deşi ar trebui să mă zgârie până la durere. Copiii mei cresc prea repede, coboară din patul meu în care s-au rugat atâția ani să-i las, și se închid în camerele lor în care trebuie să bat la ușă și să aștept să-mi dea voie să intru… Iar dragostea mea alunecă năvalnic spre certitudine, deşi eu aş vrea să o ţin lângă mine mereu, uimită, inocentă, colorată, sălbatică, aşezată în cutia de cristal şi lumină plină cu fluturii albaştri ai clipelor dintâi.
Se împlinesc zilele acestea opt ani de când sunt împreună cu Paul. Unde s-au dus? În ce s-au preschimbat? În siguranţă, în adevăr, în eternitate a iubirii noastre. Sau, dacă e să fim oneşti şi să privim prin lentilele măritoare ale corectitudinii, merită să recunoaştem că au adus cu ei şi un strop de nepăsare în plus, de obişnuinţă prost înţeleasă, de dimineţi petrecute în pijama, cu ochi încercănaţi şi păr vâlvoi. În mod sigur, nu mai mergem pe sârmă unul spre celălalt şi nici nu mai aprindem lumânări parfumate de la uşă până la pat, ca să nu ne rătăcim dorurile. Citește mai departe…
Comentează