Azi l-am luat alături de mine pe Obama – negrul meu labrador, pentru că vreau să-i împărtășesc și lui una din amintirile mele, legate de lumea necuvântătoarelor. Așadar, stămâ amândoi în fața valizei LAMONZA, larg deschisă, în care eu cotrobăi cu râvnă, iar el mă privește lung, cu ochii aceia negri și buni, în care niciodată nu
voi găsi urme de răutate…Gata! Asta! Scot de pe fundul valizei o fotografie de demult, în care stau alături de o statuie în forma de câine. ..Obama mârâie, gelos. “E o statuie , Obama! – îi spun. E drept că e o statuie absolut specială, care emoționează profund, dar nu atunci cand o vezi ( pentru că este departe de a fi o capodoperă a artei!) ci atunci când îi afli povestea . Pentru că este una aparte, plină de înțelesuri adânci, dar mai ales – o poveste adevărată.
….La una dintre cele cinci ieşiri ale Staţiei Shibuya din Tokyo, se află această statuie din bronz , care reprezintă un câine, încremenit în poziție de așteptare. Toți îl știu după nume : Hachiko. Spun “toți”, pentru că acest loc este unul dintre cele mai populare puncte de întâlnire din imensa capitală niponă. Zilnic, mii de oameni trec în mers pe lângă statuie, se aşază în faţa ei, îi fac o poză sau , pur și simplu, se întâlnesc cu prietenii. Câinele Hachiko este, pentru locuitorii din Tokyo, ceea ce, pe vremuri, era pentru bucureșteni “Ceasul de la Universitate”.
“Nu, Obama, Hachiko nu a fost chiar rudă cu tine, dar vă leagă aceeași blândețe și dragoste față de stăpân. Chiar dacă stăpânii voștri sunt diferiți, precum rasele voastre, chiar dacă Hachiko este demult praf de stele.. A fost un câine de culoare auriu-maronie din rasa Akita, născut în 1923, la o fermă din apropierea oraşului Ōdate, din prefectura Akita. Profesorul Hidesaburo Ueno, un om singur și bun la suflet cât o planetă întreagă, l-a luat “în 
gazdă”, în locuința sa singuratică, nu departe de Gara Shibuya ( o gară celebră a capitalei nipone) , şi i-a devenit patrupedului un stăpân bun şi blând. Câinele însuși l-a adorat, din toată fiinţa sa, oferindu-i zilnic mostre de fidelitate și iubire. Iată una din ele : în fiecare dimineaţă, când profesorul se îndrepta spre serviciu, Hachiko își însoţea stăpânul, mergând alături de el până la staţia Shibuya. Îl urmărea apoi cumpărându-şi biletul şi apoi dispărând în staţie. Vă imaginați că se întorcea acasă, nu? Ei, nu. Hachiko se aşeza cuminte î
n micuța piaţă aflată în faţa staţiei şi aştepta revenirea stăpânului său de la serviciu. Privea cerul, păsările, trecătorii – foarte mulți în acea zonă – se lăsa mângâiat de iubitorii de animale și..uite-așa, trecea ziua, până după-amiaza târziu, când trenul îi ducea stăpânul înapoi.
Un an a durat acest aproape “ritual” zilnic, care ajunsese cunoscut de către toți cei din zonă, impresionați de devotamentul patrupedului. Dar, într-o blestemată zi de mai , in anul de grație 1925, …profesorul Ueno nu s-a mai întors acasă. Acolo, în orășelul unde lucra, suferise un atac cerebral, murind pe loc, în pofida strădaniei medicilor de a-l ajuta. Dar Hachiko n-avea de unde să știe acest lucru. El și-a așteptat, cuminte, stăpânul, numărând în gând ( probabil) trenurile care tot veneau din direcția cunoscută..Dar din niciunul din ele nu ieșea silueta atât de dragă a stăpânului său..La lăsarea serii, Hachiko pleca acasă, adormind îngrijorat la intrarea în locuința profesorului, de unde o pornea, a doua zi de dimineață, către gara Shibuya, pentru a-și continua așteptarea.
În fiecare zi din următorii nouă ani, nouă luni şi cincisprezece zile, Hachiko era prezent “la datorie” , la ora când ajungea în stație trenul stapânului său. Dar profesorul Ueno nu a mai coborât niciodată din el….. Oamenii știau povestea lui Hachiko, ea devenise un soi de legendă, care circula din gură-n gură, iscând emoție în sufletul fiecărui japonze care o afla. Mass-media locală și natională au transformat, în scurt timp, povestra devotatului câine, într-un subiect de prima pagină. Locul în care Hachiko venea zilnic să-și aștepte stăpânul devenise loc de pelerinaj pentru japonezi. Oamenii veneau din toate colțurile țării, îl admirau și-i ofereau dovezi ale grijii și simpatiei lor : apă, mâncare, o mângâiere… Printre ei se amestecau deseori rudele profesorului, care , astfel, prelungeau într-un fel amintirea celui plecat…
Loialitatea aproape nepământeană a lui Hachiko față de stăpânul său a impresionat populația din Japonia, profesorii și părinții folosind povestea lui Hachiko ca pe un exemplu de urmat, oferit copiilor..
Dar nici Hachiko nu era nemuritor. Astfel că, pe 8 martie 1935, el a pornit-o spre stele, în căutarea stăpânului 
său. Aproape de moartea sa, municipalitatea din Tokyo a amplasat o statuie din bronz, în apropierea Gării Shibuya, fix acolo unde câinele era văzut zilnic, așteptându-l pe profesorul care nu mai venea. Statuia reprezenta un câine, imortalizat în poziția de așteptare. Hachiko însuși a fost prezent la ceremonia de inaugurare a statuii ce avea să devină atât de celebră și nu numai în Japonia, ci și pe întreaga planetă, căci turiștii veniți din toate colțurile lumii, nu uitau să-și facă o fotografie lângă statuia-simbol al fidelității.
….Dacă vi se pare că ați mai auzit această poveste, vă spun tot eu de unde! Povestea lui Hachiko a devenit subiectul unui film de succes, realizat în 2009 la Hollywood : “Hachi, povestea unui câine” – i-au spus producătorii săi, distribuindu-l în rolul principal pe îndrăgitul Richard Gere.
Iar dacă la Tokyo, probabil, nu veți ajunge prea curând, vă recomand să încercați să vizionați pelicula de succes : niciodată nu este prea târziu să primim o lecție de fidelitate. Chiar și de la un câine!
Rubrică oferită de LAMONZA : https://www.lamonza.ro/
Comentează