Orice carte grăiește prin filele ei, însă jurnalele de călătorii, dincolo de alte scrieri, sunt cu atât mai locvace. Ele nu sunt amorfe, ci vivante. Fiindcă, dintre coperte, le mărturisesc cititorilor, ca într-o confesiune intimă, povești despre locuri înrămate în istorii și despre oameni adânc înrădăcinați, asemenea unor copaci, în culturi felurite.
M-am familiarizat, în ultimii ani, cu dimensiunea conversațională a jurnalelor de călătorie grație neostenitei autoare Marina Almășan. Care m-a purtat, prin manuscrisele ei, din Danemarca lui H.C. Andersen în fiordurile Norvegiei, și din Suedia vechilor varegi până în Finlanda, ”ieslea” lui Moș Crăciun. Și de fiecare dată am plonjat într-un dialog cu respectivele jurnale, care construiau în sinea mea, poveștile și tablourile unor locuri pe care nu le mai străbătusem până atunci.
Dacă am așeza urechea pe noul jurnal pe care Marina îl naște la capătul unei călătorii de șapte zile, am constata că și acesta ne vorbește aievea. Din interiorul lui, răzbat liedurile temerarilor fenicieni care străfulgerau, cândva, Mediterana, se aud zbaterile antice ale Cartaginei, țâșnesc strident ritualurile berberilor și putem asculta șoaptele nocturne ale Saharei. O mare aurie scăldată în dansul dunelor.
Prin intermediul celui mai recent jurnal pe care îl semnează, autoarea rostește către noi o chemare. Așa cum numai muezinii cheamă credincioșii, la rugăciune, din siluetele minaretelor, încă de la prima lacrimă de lumină picurată de Soare. Ea ne invită să traversăm, într-o caravană epică, Tunisia, prezentată, fermecător, ca pe ”o poveste și deopotrivă o poezie, pe care, pentru a o descifra, trebuie să-ți deschizi mintea și sufletul”.
Mintea și sufletul sunt, ca atare, cheile care deschid poarta către o lume necunoscută unora. Către o lume în care predomină aroma de iasomie – aflu și eu că aceasta este ca un al doilea drapel pentru Tunisia -, iar grămezile de mirodenii de pe tarabele din bazaruri ne îmbăiază trăirile. Așa cum Mediterana, pe care în vremuri apuse lunecau galerele punice, îmbăiază coastele Tunisului.
Dialogul la care ne provoacă Marina încă din debutul jurnalului este doar un preludiu pentru ceea ce propune călătoria ”pe cămilă”. Cine ești tu, Tunisia, așadar? Autoarea ne însoțește, ținându-ne de mână, pe un glob imaginar: ”O veți găsi aproape de munții Atlas, între două vecine cunoscute : Algeria și Libia. Ați auzit de Magreb? Cuvântul este derivat din vechiul cuvânt arab gharaba și înseamnă a apune. Termenul desemnează, în principal, cele trei țări nord-africane Tunisia, Maroc și Algeria. Ce le unește? O istorie care le-a făcut sa aibă destule trăsături comune. Arabii au o zicală : Maghreb este o pasăre sfântă. Trupul ei este Algeria, aripa sa dreaptă Tunisia, iar cea stângă, Marocul”.
Pe aripa dreaptă a acestei păsări sfinte, zburăm și noi într-o acoladă a timpului: ”Primele așezări pe teritoriul actual al Tunisiei îi au ca autori pe vestiții fenicieni. Cu o mie de ani înainte de nașterea lui Hristos, aceștia s-au pus pe lucru, cea mai cunoscută astfel de așezare fiind legendara Cartagina”. O cetate întemeiată de Didona, una dintre reginele Tyrului biblic, și care și-a extins gloria din Sicilia până pe teritoriul actual al Spaniei.
Legendara, dar și fantomatica așezare Cartagina, mai este, azi, doar un bătrân străjer al capitalei Tunis. Un oraș cu nuanțe arăbești, în care palmierul este împărat. Și care poartă pe cap coroana ”Medina”, orașul vechi inclus în patrimoniul cultural mondial. ”Mă simt ca într-o Mașină a Timpului”, ni se confesează autoarea în momentul în care reașează piatra de temelie a Tunisului: ”Orașul Cartagina n-a avut viață ușoară. A fost cucerit apoi de vandali, asediat și distrus de arabii musulmani veniți din Egipt. Nu departe de aceste locuri, ultimii dintre ei construiesc, în acel an istoric 814 înainte de Hristos, o cetate. Îi zic TUNIS și, iată, din acest moment Cartagina devine cu adevărat trecut, iar pe harta Africii apare Tunisia, fix în locul unde ne aflam noi acum!”
Din acest punct, pătrundem în Tunisia ca într-un basm dintre acelea care ni se depănau în copilărie, din cărțile cu pagini ruginite ale celor “1001 de nopți”. Iar pașii jurnalului ne urmează, precum umbrele, pe străduțele înguste ale citadelei Sidi Bou Said. Un altar al scriitorilor, care și-au stins setea creatoare din izvoarele de inspirație de aici. ”Nume mari ale artei şi literaturii, precum André Gide şi Paul Klee, s-au întâmplat pe aici, au trăit amestecați intre tunisieni şi au relatat, fiecare în felul său, despre frumuseţea locului”, consemnează Marina.
Prin acest jurnal, mă întorc, de data aceasta imaginar, după 15 ani, în Medina din Tunis. Și în ruinele Cartaginei. Și în liric Sidi Bou Said. Revin la poarta Saharei, pe care Marina mi-o redeschide cu o ospitalitate împrumutată de la localnici. În 2008, m-am ”întâmplat” și eu acolo. Iar de Tunisia mă leagă, într-un fel ombilical, un Cer de emoții. Pentru că acest petec de pământ nord-african este și o bucată din maternitatea primei mele fiice, Amira. Care, într-un răsărit de vară, continua să încolțească în pântece. Păstrez și azi primele fotografii cu piciorușele Amirei care răscoleau abdomenul, în căutarea luminii. A acestei lumi solare.
O lume solară, pe care Marina Almășan ne-o conturează în cele mai eclatante metafore. Și în care devenim locuitori, nu doar spectatori. Fiindcă autoarea ne stimulează imaginația. Dar, deopotrivă, ne incită și apetitul culinar. Căci ne introduce în bucătăria tunisiană, unde ne servește preparatele tradiționale – brik – ”un soi de pachețel uriaș de primavară, doar că diferă și foietajul” – și couscous cu pește. Savurăm, de altfel, tabil – un mix de condimente pe care tunisienii îl strecoară într-o mulțime de mancăruri -, și ne înfruptăm și dintr-un bol cu harissa. Și cum altfel puteam să încheiem o masă decât inspirând dintr-o shisha. Ori narghilea, cum mai este cunoscută. Istoria ei a depășit o mie de ani, perioadă în care a străbătut cale lungă de pe tărămurile de origine, ale Indiei de nord-vest. Jurnalul ne povestește că, la început, construcția narghilelei avea la bază o nucă de cocos și un tub atașat acesteia și era folosită pentru fumatul opiului și al hașișului. Acum scufundă în arome Tunisia.
Iar poveștile Marinei curg încolăcite în jurul dârei de fum lăsate de o shisha. Și așa ni se înfățișează, asemenea unor ilustrate îngălbenite, orașul punic Kerkouane, atestat de aproape 3000 de ani, precum și ”perla Sahelului” (Sousse, care găzduiește în muzeul de arheologie celebra „Medusa”) ori amfiteatrul din El Djem, fondat pe ruinele orașului antic roman Thysdrus. Cel care dobândise renumele de “capitală economică a Cartaginei romane”. Ni se devoalează, totodată, și o altă capitală a Tunisiei, însă religioasă: Kairouan. Unde poarta Marii Moschei, care există din anul 670, desparte Pământul de Cer și o determină pe autoare să exclame, cu un vădit umor, ”Mare ți-e Moscheea Ta, Doa… Allah!”
Și, parafrazând-o, pe Marina am putea afirma ””Magică ți-e Tunisia Ta, Doa… Allah!” Magică, așa cum se decupează și din ultimul paragraf al jurnalului, pe care autoarea îl închide făcând recurs la o capodoperă a literaturii universale: ”Dacă Dante Alighieri așeza desupra intrării în Infern, în Divina sa Comedie, celebra frază Lăsați orice speranță, voi cei care intrați, eu îmi voi permite să-mi închei cartea, reformulând ideea lui Dante în tonurile cele mai pozitive cu putință: Lăsați orice prejudecată, voi, cei care intrați… în Tunisia!”
Comentează