Diverse

A fost odată ca niciodată….

Știți, așa încep toate basmele românești. Și nu numai cele românești. Așa scriu toate cărțile care conțin povești. Oare de ce ? În fond, dacă îmi permiteți o mică speculație, formularea asta devine un fel de negație! ,,A fost,, , dar a fost ,,ca niciodată,, – deci a fost sau n-a fost! Dar cum eu iubesc și accept poveștile, mă las atrasă de narațiune, de fantezia lor, de morala și învățămintele care se desprind din aceste întâmplări de-a dreptul științifico-fantastice.

,,A fost odată,, o fâșie de pământ al cărei contur ce o împrejmuia o definea ca pe o floare cu petalele întinse la soare. Sau – spun eu – mai bine zis, doresc, da, doresc să cred ca o pasăre! O pasăre mai originală, poate o dropie a paradisului… În fine, eu cred că era pasăre. O pasăre care era liberă să zboare spre ceruri, să se întoarcă la cuib de fiecare dată. Cu aripi mari și puternice, de fiecare dată – de sute de ani- se cuibărea exact în același loc de pe pământ, înfigându-și bine ghearele statornice. În soare – dar și sub omăt – culorile aripilor sale străluceau nemaiîntâlnit: verde, albastru, galben, alb din loc în loc. Pasăre pictată de Dumnezeu într-o clipită de dezlănțuită dragoste.

De sute de ani, spuneam, ea, pasărea, trăiește și îmbrățișează același plai pe care îl iubește necondiționat, ocrotindu-l. N-a obosit oare? Sunt sigură că nu. Aici s-a născut, aici și-a crescut puii, aici a apărat trupurile și mai cu seamă sufletele și mințile tuturor ființelor vii care și-au găsit adăpost sub pavăza aripilor sale calde și puternice. Aici a îmbătrânit, aș zice. Dar nu dă semne de bătrânețe ci, poate, doar de tristețe, de oarece resemnare. Își aduce aminte de vremile – nu multe, dar intense – de tihnă, de voie bună, de eroism. Alteori de tristeți amare, de neliniște, de goană în pustiu, să-și refacă vechiul cuib răvășit de păsări vecine dușmane. Păsări despre care nu știa prea multe, nu avea cum să le înțeleagă cântecul șuierat și nici nu le recunoștea după culorile penelor.

Cred, nu sunt sigură, cândva, prin timpuri neliniștite, prin furtuni și zbateri și-a frânt una dintre aripi. Refăcută, dar ținută sub trup, acea aripă nu se vede. Nu se vede, dar există. Cealaltă, cea care se întinde încă și se vede, vie, verde, frumoasă cât pentru două, pentru nouă, albastră și zdravăn înțelenită în nisipul mării, cealaltă, deci, există, se vede, se simte până în zilele noastre. Și apără.

Zilele astea, cele mai ciudate din viața mea, cele mai nedumeritoare din câte am trăit vreodată – repet, în viața asta – nu știu în altele, am avut curajul să mă avânt printre penele și fulgii săi , pene frumos alcătuite într-un evantai-aripă, să mă avânt și să plutesc. Peste Aripa Deltă! Delta Dunării! Să respir acolo. Să-mi colorez privirea acolo și să-mi las chipul mângâiat, ba chiar înfrigurat pe alocuri de vântul legănat de trestii.

În fine, ați priceput ce spun, sunt convinsă. Sunt în continuare o statornică dăruită naturii care inspiră multe imagini – și tihnă sufletului – așa cum v-aș aduce cu seriozitate aminte mai jos:

,,Ai trăit cândva în funduri de mare

și focul solar l-ai ocolit pe de-aproape,

În păduri plutitoare-ai strigat

Prelung deasupra întâielor ape.

Făptură ți-am zice, potir fără toarte,

Cântec de aur rotind

Peste spaima noastră de enigme moarte.

………

Din văzduhul boltitelor tale amiezi

Ghicești în adâncuri toate misterele.

Înalță-te fără sfârșit

Dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.

Cum splendid glăsuia marele Lucian Blaga, în PASĂREA SFÂNTĂ, întruchipată în aur de Brâncuși.

A fost odată ceva atât de frumos, de parcă niciodată nu s-a mai putut întâmpla… România…

CRISTINA DELEANU