Poza asta imi este foarte draga. Odata pentru ca-mi aminteste de copilărie, de casa parinteasca (in fapt, de blocul cu 12 etaje, pe atunci cea mai inalta constructie din Floreasca ) si de parcul copilăriei – cel ce i-a inspirat lui Eugen Barbu romanul “Groapa”, iar mie – toate scrierile importante ale vietii. Desigur, comparatia e lipsită de modestie si mi-o autocritic! Un lucru e sigur : blocul s-a scorojit de nenumărate ori, a tot fost realbilitat, recolorat, etc, dar a ramas “casa mea părinteascâ”, la care si astazi vin cu emotie. Nici copacii firavi ai parcului n-au rămas pe loc : acum sunt arbori in toata regula, de cu greu ii cuprinzi in brate, asa cum recomanda specialistii, pentru a te incarca de energie. Eu ma încarc chiar și numai privindu-i…
…Apoi mi-e draga fotografia pentru că imi aminteste prima zi in care am “călărit” noul meu cadou : călutul cu pedale, adus mie de bunici, din Rusia. Erau in mare vogă, pe atunci, armăsarii metalici ( in tara vecină și, pe atunci, prietenă ) , de altfel la fel ca și mașinile cu pedale, dar alea erau pentru băietei. Bine, “băiețoi” eram și eu, pe atunci si chiar mă intreb, cum de a reușit mama să mă impacheteze în rochiță, la acel “photo-shooting”, făcut cu aparatul “Zorkii”, al lui tata. Probabil, mi s-a promis ceva în schimb, sau eram atat de fascinata de darul primit, încat nici nu am sesizat că , in loc de pantalonașii scurti de tip “spilhosen” , cu vedere la vanataile de pe genunchi, mama imi pusese una din rochitele acelea elegante, pe care inutil mi le tot cumpăra.
Mai imi este dragă poza și pentru că, dupa cum lesne se vede, “pur-sange”-le meu poartă numărul 5. Pe atunci nu știam că aceasta cifră imi va marca ulterior parcursul prin viata, legandu-ma pe veci de cel mai popular show de televiziune al Romaniei post-revolutionare. Călutul meu purta pe pantece cifra 5 și simboliza, imi place sa cred, că voi fi mereu “călare pe situatie”.
Un singur lucru imi scapa , privind fotografia : unde imi este zambetul? Gasesc destule variante plauzibile de raspuns, dar nu o voi ghici niciodata pe cea reală : fie imi intra soarele in ochi, fie nu ma simteam confortabil in rochita, fie ( cel mai probabil!) tocmai mă pusese tata “la punct”, cu una din observatiile lui de multe ori brutale, facute “de fată cu lumea”. De atunci, cred, am căpătat aversiune față de circul public, de scenele consumate în văzul tuturor. Probabil tata se rastise la mine cu vreo observatie de genul : “Stai, naibii copilule si uite-te in obiectiv, că scot cureaua!”…
…Si mai am o nedumerire : a cui o fi, de fapt, umbra de pe caldaram, ce apare in poză, alături de mine ? O fi a severului fotograf? O fi a dragei de mama, mereu gata sa aplaneze, cu o vorba caldă și o măngaiere, duritatea tatalui? O fi a vreunui gură-cască, dintre cei multi care se adunau în jurul căluțului meu, pe atunci prima aparitie de acest gen, din cartier?…
Lumini si umbre , adună fotografia de mai jos. Si multe emoții, pentru mine. Ele se adună mereu în gâtlej, ori de cate ori o privesc, si apare senzatia aceea de “nod în gat”, pe care medicii o aseaza mai mereu pe umerii stresului . Dar eu stiu că al meu nu e de la stres. Este de la nostalgie. Si apare ori de cate ori mă cufund in albumele cu fotografii.
…Si cum să fiu supărată pe tata, cand știu ca, datorita insistentelor lui de atunci, suprapuse peste pasiunea uluitoare pentru fotografie, avem acum o arhiva de familie atat de bogata?…❤️
Rubrica oferita de FARMACIILE CATENA :https://www.catena.ro/oferte/collanova-elixir-de-frumusete-si-sanatate
Comentează